Graţia şi dis-graţia adevărului/ de Constantin Stan
Am învăţat târziu, foarte târziu să mint. Copil fiind, mi s-au dat nenumărate prilejuri de a minţi, dar fie mă încăpăţânam să tac, fie spuneam pe nerăsuflate ceea ce ştiam, ce se petrecuse şi cu asta viaţa mea devenea mai uşoară: scăpam. Cel mult urma o pedeapsă care, în copilărie, însemna interdicţia de a ieşi o vreme din curte.
Şi nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci viaţa palpita de
aventură, iar eu eram nevoit să o trăiesc doar privind-o printre
şipcile gardului: ce partide palpitante de ţurcă se încingeau
tocmai fără mine, ce finale de fotbal interstrăzi aveau loc tocmai
când eram eu pedepsit, ce zile toride îmi pârjoleau viaţa numai
gândindu-mă la lacurile din apropierea cartierului, în care se
bălăceau toţi din gaşcă, ce ninsori se abăteau şi ce zăpezi se
pierdeau de pomană! Sufeream ca un câine alungat de stăpâni, dar nu
mă învăţam minte. Viaţa de după pedeapsă era şi mai frumoasă, şi
mai palpitantă!
Prima dată am minţit pentru că un altul avea nevoie de minciuna
mea. Nu vorbesc de acele minciuni la care nu am vrut să iau parte
copil fiind: mama, asemenea altor părinţi, mă povăţuia mereu să nu
mint, dar uita de poveţele ei şi mă mai îndemna uneori, când o
vecină era prea insistentă în a o chema din casă, "Spune-i că nu
sunt acasă!"
Într-o vară, ne-am trezit că în "colţul" nostru de cartier apăruse
un intrus. Adică unul pe care nu-l cunoşteam, nu ştiam ce hram
poartă, dacă ştie să joace fotbal sau îl vom pune doar în poartă -
acolo stăteau graşii, neîndemânaticii, ăia de-aveau două picioare
stângi -, dacă va putea să meargă cu noi la furat cireşe, mere şi
struguri de la ţăranii de dincolo de pădure ori îl vom pune "să
ţină de şase".
Nu era nici mare, nici mic, nu era altfel îmbrăcat decât noi -
pantaloni scurţi şi maieuri. Singurul lui element insolit era tenul
închis, dar sigur nu era ţigan. Aveam cu toţii nas la aşa ceva,
deşi nu făceam discriminări şi jucam fotbal de-a valma, îi miroseam
repede. Cu ei eram degrabă prieteni, cu ele, nu: legile lor aspre
le interziceau să vină la plajă, adică să stea despuiate alături de
noi, să se joace cu noi de-a prinselea sau alte jocuri care
impuneau atingeri fizice. Plus că la 12-13 ani ne cam făceau să ne
uitam în altă parte, pentru că pe sub bluzele de şcoală sau
înflorate tresăltau nişte ghemotoace ca mingile noastre de cauciuc.
George - aşa îl chema pe măsliniul intrus - s-a apropiat pas cu pas
de noi doar asistând. Nu a intrat la miuţe, nu s-a dezbrăcat pe
baltă, nu a jucat nici volei şi nici tenis de masă la lumina
becului cam chior de pe stradă.
Ne-a prins pe picior greşit într-una dintre serile târzii când nu
ne dădeam duşi spre casă deşi eram rupţi de oboseală, şi ne-a
turnat o poveste a copilăriei lui cu părinţi conţi în Spania, cu
păsări colibri şi mări nesfârşite, cu ţinuturi îndepărtate şi
exotice în care va ajunge iarăşi cât de curând.
Nu ştiu ce anume l-a făcut să creadă că în fantaziile lui, altfel
demne de toată mila, va găsi în mine un aliat. Cum toţi ceilalţi
începuseră să mormăie cam ameninţător, pentru că simţeau că sunt
luaţi de proşti, a aflat argumentul suprem: "Doar el mai ştie - şi
m-a indicat pe mine -, pentru că numai lui i-am arătat pozele mele
din copilărie!"
Cele câteva secunde în care a trebuit să iau o hotărâre au fost
cele mai lungi şi mai chinuitoare din viaţa mea de până atunci. Ce
mi-a trecut atunci prin cap ar necesita sute de pagini. Important e
că am zis foarte ferm: "Da, aşa e, e prinţ d-ăla adevărat din
Spania!"
Atunci am minţit pentru prima oară. Apoi, am mai minţit de multe
ori. Niciodată, dar absolut niciodată, în folos propriu. De fiecare
dată pentru că altcineva avea mai degrabă nevoie de o minciună
decât de adevăr.
D-aia să mă fi apucat eu de literatură?
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii
de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul
"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",
în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti.