Un fir de nisip/ de Adina Creţu

"Demisionez."
Surpriza administratorului de plajă răzbătea printre buzele întredeschise şi prin ochii rotunjiţi brusc. Nimeni, niciodată nu s-ar fi aşteptat ca Sandy să plece. Plaja din Shaadonga Falls era de neconceput fără el.

De ani şi ani de zile Sandy întreţinea micuţa minune naturală. Îl puteai vedea în fiecare dimineaţă, la răsărit, păşind atent pe nisipul rece şi măturându-l aproape fir cu fir. Nimic urât sau artificial nu deranja armonia acelui loc. Şi asta datorită lui Sandy.
În fiecare dimineaţă, la 4, Sandy îşi punea cizmele moi, de cauciuc, fără striaţii pe talpă, îşi umplea termosul cu fierbinţeala cafelei, lua "pieptenul fermecat" - adică peria sa specială pentru nisip -, ofta în pragul casei cu emoţie şi pornea către plajă.
Cei din Shaadonga Falls l-au considerat iniţial nebun şi îi aceptau cu multă compasiune prezenţa în orăşel şi îndeletnicirea pentru care fusese adus. Au înţeles însă importanţa lui şi a pasiunii pe care o punea în curăţarea plajei. Au înţeles că fără el acel colţişor echilibrat şi-ar fi pierdut uşor balansul.

În ziua cu pricina Sandy îşi exersa dreptul la monotonie. Se trezise la aceeaşi oră ca-n orice altă dimineaţă, îşi spălase cizmele şi le încălţase cu băgare de seamă. Îşi curăţase pieptenul şi oftase. Oftase cu termosul în mână, savurând cafeaua şi mirându-se de răsăritul superb ce i se oferea din nou.
Nu era nimeni pe plajă, desigur, şi Sandy se întreba ce vise bântuie acum prin dormitoarele din oraş. Bătea un curent timid, care-i intra printre şuviţele de păr şi îi înţepa uşor nările cu mirosul de apă sărată. Totul era perfect, exact aşa cum se aştepta să fie.
Pornind din capătul sudic al golfului, Sandy începu să treiere plaja, adunând orice urme de umanitate, orice resturi abandonate de lume, orice dezordine murdară. Acolo unde era nevoie nivela nisipul, asigurându-se că pământul coboară alene în apa agitată.

În fiecare dimineaţă se strângeau mici grămăjoare de lucruri cândva folositoare, abandonate de foştii proprietari: pahare de cafea, şerveţele, câte un colac adormit aproape de linia apei, uneori chiar papuci de copii sau lopăţele de nisip colorate. De cele mai multe ori locuitorii din Shaadonga Falls le lăsau în urmă deliberat, pentru că ştiau cât de mult ţine Sandy la ocupaţia lui şi se gândeau că astfel contribuie la satisfacţia lui zilnică. Şi într-adevăr, nu exista bucurie mai mare pentru Sandy decât să plece în fiecare dimineaţă de pe plajă ştiind că a salvat-o din nou şi a redat-o, curată, celor ce se bucurau de ea. În special copiii.

Pe lângă obiectele ocazionale strânse cu grijă, cea mai mare parte a eforturilor lui Sandy se concentra asupra perierii nisipului. Avea o ambiţie nefirească de-a lăsa plaja fără nicio urmă, ca o cămaşă apretată şi călcată perfect. Şi asta însemna ca nicio dâră de pantof, nicio urmă de talpă, nicio linie de umbrelă târâtă prin nisip să nu rămână după el.
Sandy văzuse multe tălpi imprimate în nisipul ud, de toate formele şi mărimile. Nu putea spune că nu-i plac, însă nu simţea că prezenţa lor e binevenită în acel loc conturat exclusiv de forţele naturii. Uneori chiar număra urmele, încercând să-şi dea seama câţi oameni veniseră la plajă cu o zi înainte, câţi dintre ei erau copii şi câţi părinţi sau tineri indrăgostiţi fuseseră acolo. Le urmărea direcţia, refăcând în minte paşii lor şi modul în care acele picioare îşi petrecuseră timpul lângă mare. Apoi revenea la principala sa grijă: ştergerea urmelor. Urmele lăsate să se imprime şi să se adune aleator aduc întotdeauna haos, îşi spunea Sandy.

Şi poate din cauza asta, a fricii sale de urme, Sandy nu se uita niciodată înapoi. Nu-i plăcea să-şi consulte trecutul şi i se părea că orice privire peste umăr este o întoarcere la un moment ce a dispărut şi care, retrăit, nu putea decât să-l bulverseze.

Se făcuse deja 6 şi soarele lumina generos micuţa plajă. Sandy era aproape de finalul misiunii zilnice şi urmărea o ultimă pereche de tălpi. Erau nişte tălpi micuţe, de copil, probabil de fetiţă, după cât de uşor atinseseră nisipul. Însă pe cât erau de micuţe, pe atât erau de întortocheate. Şi brusc, când Sandy credea că a ajuns la marginea nordică a golfului şi putea pleca mulţumit către casă, paşii de fetiţă o luară înapoi, către centrul plajei.

Sandy oftă, întristat de perspectiva de-a se întoarce însă cedă conştiinţei şi urmă traseul micuţelor tălpi.Curând era gata. Îşi ridică ochii, zâmbind satisfăcut, şi-şi admiră lucrarea.

O lumină portocalie, tonică, invadase plaja şi totul strălucea, în special nisipul îngrijit de Sandy. Se auzeau pescăruşi morocănoşi învârtindu-se deasupra micului paradis şi vuiete molcome ale mării, în mişcarea ei perpetuă.
Şi-atunci, şi acolo, în mijlocul acestui tablou perfect, Sandy descoperi ceva la care nu se gândise niciodată. Ceva ce îi demolă întregul sens, un adevăr neaşteptat şi teribil de rece.

Urmele propriilor sale picioare.

Se uită cu ochi goi la cizmele sale şi la picioarele sale vinovate din ele. Bău o ultimă gură de cafea din termos, rece, se ridică şi porni către administratorul plajei. Exista o singură decizie posibilă.