Capcana vânzărilor neîncasate la medicamente

În ultimul timp, despre medicamente se vorbeşte mult din punct de vedere economic şi prea puţin din punct de ve­dere medical şi social, faţă de ce reprezintă acestea de fapt.

Criza. Există, în primul rând, planul general al crizei economice, care ne afectează şi ne sensibilizează pe toţi. Din acest punct de vedere, în condiţiile în care majoritatea pieţelor s-au contractat semnificativ, uneori dramatic, o piaţă care nu scade, ci dimpotrivă, creşte cu două cifre, precum cea farmaceutică (Ă20,4% în lei în primele 9 luni din 2010), este de natură să atragă atenţia. Aici este cazul să subliniem o diferenţă esenţială: în timp ce evoluţia multor pieţe (cele care s-au contractat) este influenţată de nevoi cu oarecare grad de opţionalitate, în piaţa farmaceutică (ca şi în cea de servicii medicale, de asemenea în creştere) nevoia stringentă are primul cuvânt; pacientul nu visează să se trateze cât mai mult, el este nevoit - atunci când suferă - să urmeze un anumit tratament pentru a scăpa de suferinţă. Se poate adăuga faptul că segmentul OTC, cel mai apropiat de categoria bunurilor de consum (fără însă a fi în această categorie), a evoluat mai modest de la începutul crizei (Ă4,0% în lei în 2009, Ă11,0% în primele 9 luni din 2010).

Creşterea. În al doilea rând, există mitul "creşterii nejustificate", îmbrăţişat mai ales de autorităţile publice, mai ales atunci când încearcă să-şi diminueze responsabilitatea în funcţionarea şi finanţarea deplorabile ale sistemului de sănătate românesc. Fără a clama perfecţiunea lanţului de aprovizionare sau a corpului medical (deşi nivelul profesional este mai ridicat în ambele cazuri decât se insinuează), apelez la o judecată de bun-simţ, în condiţiile în care instituţiile noastre nu dispun de datele care ar permite o analiză ştiinţifică riguroasă. Dacă media consumului total de medicamente în România (cca 100 euro/an per capita) este sub jumătatea mediei regionale (cca 250 euro/an per capita), în condiţiile preţurilor din ce în ce mai asemănătoare (medicamentele tind să aibă variaţii minime de preţ în Europa), nu există decât două posibile explicaţii: ori românii sunt de două ori mai sănătoşi decât vecinii lor, ori nevoile lor sunt acoperite pe jumătate. Eu nu cred că românii sunt mai sănătoşi decât ungurii, cehii sau polonezii, dimpotrivă... Suplimentar, reamintesc faptul că în perioada de creştere economică de până în 2008 ponderea cheltuielilor din buzunar pentru medicamente pentru români (variind între 30 şi 40% din total) era anormal de ridicată în raport cu modelele europene (între 5 şi 15%); atunci când, din motive economice, susţinerea din buzunarul propriu s-a diminuat şi presiunea a crescut pe susţinerea publică, acest lucru a fost perfect justificat.

Aspecte terapeutice. În al treilea rând, există evoluţia în sine a lucrurilor pe piaţă. Jumătate din creşterea din ultimii doi ani provine din doar două clase terapeutice: medicamente oncologice şi cardiovasculare. Diferenţa între acestea este că cele oncologice se adresează pacienţilor în situaţie gravă, dar cu frecvenţa relativ scăzută, pe când cele cardiovasculare se adresează pacienţilor de gravitate medie, dar cu frecvenţă ridicată. Nu este rolul analistului de piaţă să aprecieze dimensiunea etică a comparaţiei celor două categorii de pacienţi sau a costului tratării cancerului, aceasta este problema fiecărui individ în parte şi a societăţii în ansamblu.

Creditarea. În final, dar de importanţă majoră, există aspectul finanţării precare a sănătăţii în raport cu nevoile mari şi găselniţa cu prelungirea termenelor de plată la medicamente ca soluţie românească la deficitul în creştere al acestui sector. Aici trebuie subliniată disponibilitatea companiilor farmaceutice producătoare de susţinere a acestor termene lungi de plată, care se înscrie în menirea socială a acestora şi este susţinută şi de motivaţia comercială. Dar acest fenomen nu poate fi permanentizat în lipsa unui cadru multianual în care această susţinere să fie lipsită de riscuri majore. Pe de o parte, apariţia unor credite comerciale şi financiare care să acopere 7-12 luni de consum de medicamen­te se cifrează la valori uriaşe (la o piaţă totală de 2,2 mld. euro înseamnă peste 1 mld. euro) şi antrenează riscuri pe măsură; pe de altă parte, decizia de expunere la susţinerea mecanismelor publice de compensare/ gratuitate/ programe naţionale este individuală (directă la nivelul farmaciilor şi indirectă la nivelul distribuitorilor) şi dificilă, ştiind că reducerea expunerii antrenează scăderea vânzărilor. Ca atare, cei cu vânzări (mai exact livrări, în condiţiile neîncasării) în creştere au şi cele mai mari riscuri, pe când cei prudenţi înregistrează stagnări sau scăderi ale vânzărilor. Recentele cazuri de insolvenţă sunt emblematice şi ar putea fi doar vârful aisbergului.

Din păcate, în România nu există alte surse de finanţare a tratamentului de tip asigurări private, aşa încât, în afara buzunarului privat, nu putem conta decât pe bugetul public şi - ocazional - al companiilor, mai mari sau mai mici. Odată începută însă spirala pierderilor semnificative pe piaţă, companiile vor fi nevoite să-şi diminueze expunerea. Sistemul public şi-a precizat deja poziţia, atât prin reducerea compensării începând cu

1 iulie, cât şi cu strategia fiscală pe următorii 3 ani, care prevede scăderea alocării resurselor pentru sănătate.

Cei care invidiază piaţa farmaceutică pot avea motive de satisfacţie: s-a terminat cu creşterile spectaculoase şi aici. Dar aceasta nu este o veste bună pentru pacientul român...

Petru Crăciun este director general al firmei de cercetare şi analiză de piaţă Cegedim