Opinie Sorin Pâslaru: Când virusul datoriilor atacă dezlănţuit

Zona euro este iar cuprinsă de febră, ca în primăvara acestui an. De data asta virusul vine din Vest, adică din Irlanda, după ce Grecia a fost cea care a pus pe jar pieţele financiare.

În cazul Greciei s-a spus că scoaterea la iveală în iarna anului trecut, la schimbarea guvernării, a unor cheltuieli făcute de fosta putere ar fi inflamat pieţele, deja tensionate de ponderea de 120% din PIB a datoriei publice a ţării (majoritar externă) şi deficitul bugetar de peste 10% din PIB.

Ce a intervenit nou în cazul Irlandei, unde datele privind deficitul bugetar gigantic de 32% din Produsul Intern Brut pentru 2010 (care include transferurile pentru salvarea băncilor), probabil mai mare ca în Somalia sau Botswana, şi ponderea datoriei publice în PIB de circa 65% erau cunoscute deja?

Iar întrebarea este cu atât mai acută cu cât Irlanda a fost printre primele ţări care au luat măsuri de restricţionare a cheltuielilor bugetare, când a observat că veniturile scad şi deficitul bugetar urcă vertiginos.

Puţine sunt răspunsurile clare la această întrebare.

Învolburarea pieţelor ar fi plecat de la insistenţa cancelarului german Angela Merkel din timpul G20, întâlnirea celor mai dezvoltate 20 de economii din lume care a avut loc săptămâna trecută, de a "împărţi" cu deţinătorii de obligaţiuni eventuala salvare a unui stat în dificultate.

Adică cine a cumpărat o obligaţiune irlandeză pentru randamentul foarte ridicat de circa 9% să accepte să răscumpere în pierdere în caz de declanşare a unui plan de salvare. Un fel de burden-sharing (o împărţire a poverii) între state şi deţinătorii de obligaţiuni.

Problema Irlandei este aprig dezbătută în ziarele europene. În cazul Greciei, explicaţiile au fost mai uşor de asimilat: sunt nişte leneşi, evazionişti, mincinoşi în statistici, să-şi vândă insulele, nu au competitivitate.

În cazul Irlandei deja se pun întrebări dacă nu cumva euro este problema. Sunt întrebări dramatice, care nu au ajuns încă să preocupe prea mult media românească.

Ce este comun ambelor state este însă salvarea băncilor cu bani publici. Numai că în cazul Irlandei este vorba de 25% din PIB.

Uimitor cât de asemănător este ceea ce se petrece astăzi în aceste state cu situaţia din România anului 1998-1999. Atunci statul român a fost pe buza falimentului după ce a trebuit să salveze Bancorex şi Banca Agricolă cu circa 3 miliarde de dolari, ceea ce însemna atunci circa 10% din PIB.

Apoi s-a pus problema, ca şi în cazul Greciei sau Irlandei, că statul nu mai avea cu ce să îşi achite datoriile scadente (trei emisiuni de obligaţiuni scadente toate în acelaşi an, o moştenire "otrăvită" a guvernării anterioare) către creditori.

Şi culmea, despre burden-sharing s-a vorbit şi atunci. În premieră istorică, FMI a cerut în 1999 guvernelor a trei ţări, România, Ecuador şi Ucraina, să găsească şi creditori privaţi care să accepte rostogolirea datoriilor, să nu se bazeze numai pe organizaţiile financiare internaţionale, care de fapt fuseseră construite special în acest scop.

Propunerea nu s-a mai aplicat, deşi învolburase ca şi acum pieţele financiare, încât România a ajuns să-şi răscumpere ieftin, singură, înainte de scadenţă, obligaţiunile de pe pieţele externe de la investitorii care voiau să scape de ele la orice preţ.

Déjà-vu în toată regula. Numai că acum în vâltoare sunt state cu 150-200 miliarde de euro PIB, de 5-6 ori mai mari decât cel de atunci al perifericei Românii.

Şi deficitele bugetare sunt de 15% şi de 30% din PIB. 30% DIN PIB! Poate suporta hârtia acest număr? Când veniturile bugetare sunt undeva la 40-50% din PIB, cum se va putea şi în câţi ani (decenii) ajusta acest deficit care iese din orice manual de istorie economică?

Bogaţi sau săraci, la est sau la vest, la periferie sau mai aproape de centru, povara datoriei - publice sau private, interne sau externe - a construit şi va construi lumi. Este fără scăpare.