Ion Zubaşcu: “Poezia a început odată cu omul şi va sfârşi deodată cu nesfârşirea lui”/ deLucia Negoiţă

Poet, cîntăreţ, ziarist, Ion Zubaşcu s-a născut în 18 iunie 1948, în localitatea Dragomireşti, Maramureş. 15 ani profesor de literatură în Maramureş. Din 1983, se mută în Bucureşti cu familia. În prezent, lucrează la revista literară Viaţa Românească, după 25 de ani de presă de informaţie, la principalele publicaţii ale ţării. A publicat volumele de versuri Gesturi şi personaje, Albatros, 1982, Copilării (antologie de scriere creatoare), Litera, 1982, Omul de Cuvânt, Cartea Românească, 1991, Întoarcerea la Dumnezeu, Panteon, 1995, Omul disponibil(I), Axa, 1999, Omul disponibil(II), Brumar, 2009, Moarte de om. O poveste de viaţă, Limes, 2010. Publică în majoritatea revistelor prestigioase de literatură din România. Are numeroase premii pentru poezie, muzică şi jurnalism.

Destinul ca instrument de cunoaştere

- Aţi trăit un miracol al poeziei, în timp scurt, două volume remarcabile... Ce rol are viaţa, care e rolul literaturii în a o surprinde? Cu ce preţ?

- Am publicat anul trecut volumul de versuri Omul disponbil (II), la Editura Brumar, iar anul acesta, Moarte de om. O poveste de viaţă, la Editura Limes. Vă mulţumesc c-aţi fost la lasarea cărţii, la Sala Oglinzilor, USR, în 2 martie 2010. Toate cărţile mele de până acum au fost scrise pe o baricadă, când eram în primejdie de moarte, de pulverizare identitară, morală, spirituală. Pentru mine destinul personal, propria mea viaţă au fost continuu instrumente de cunoaştere şi pretexe de documentare pentru drumul pe care aveam să-l străbat înainte. Tot astfel, şi cartea aceasta din urmă e scrisă pe baricada pe care sunt acum cu destinul, după o risipire prea mare în presa de cotidian, cum am spus. E prima mea carte publicată la timp, în care încerc să mă debarasez de orice ideologie literară, să acopăr cu trupul fiecare cuvânt, după o lungă perioadă a poeziei moderne în care poetul era cu viaţa la răsărit şi cu cuvintele la apus (sau invers), iar limbajul se vorbea mai mult pe sine, decât îl vorbea pe autor în toată deplinătatea sa umană, ori pe ceilalţi. Nu ştiu dacă e poezie ce-a ieşit, ştiu doar că liricitatea pură e înlocuită în cartea mea cu o epicitate şi un dramatism care îşi caută un auditoriu, în tentativa de a reautentifica relaţia poeziei cu umanul şi comunitatea, aşa cum a fost arta întotdeauna, până la ruptura modernă, când textul a lăcomit să înlocuiască lumea, izolându-l pe creator, de dragul originalităţii absolute, scoţându-l undeva în preajma pulverizării şi neantului. Ce pot să spun e că am scris o carte cinstită şi autentică, dar să nu mă întrebaţi cu ce preţ. Preţul fiecărui cuvânt scris îl ştim doar fiecare dintre noi. Şi fiecare îşi are absolutul şi dreptatea sa. Ca în tragediile antice, nu-i aşa?

Un douămiist întârziat?

- Cum vă simţiţi printre poeţii generaţiei dvs.?

- Am impresia că un procent consistent din talentele generaţiei '80, din care fac parte formal, s-a irosit într-o direcţie care nu va mai deschide nici o uşă în viitor, că suntem efectiv o generaţie în bună parte irosită pe iluzia teoretică a textului în sine, pentru sine, care poate înlocui lumea şi se poate substitui realităţii istorice obiective, având o tranzitivitate cu totul restrânsă, doar spre un mic grup de specialişti în arbitrarietate - e vorba de criticii şi teoreticienii literari. Nu mi-am găsit locul cuvenit în sânul generaţiei mele, pentru că am scris întotdeauna cu faţa la oamenii reali ai lumii, în "cuvintele tribului", atât de dispreţuite de Mallarme şi de toţi străluciţii teoreticieni ai poeziei pure, pentru care "poetul începe unde sfârşeşte omul", cum scria Ortega y Gasset în stupefianta sa pledoarie "Dezumanizare". Or, pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui. Este motivul pentru care, deşi am scris în spiritul şi în ritmul generaţiei, nici n-am reuşit să-mi public cărţile la timp, din pricina biografiei mele foarte contorsionate, de om singuratic care a ieşit mereu în larg doar cu tavanul în cap, dar nici nu m-a stresat foarte tare nepublicarea lor, pentru că oricum nu-mi puteam citi poemele, foarte elaborate, la concurenţă cu ceilalţi, decât unui public restrâns, pe la locurile şi festivalurile unde se aduna generaţia '80, în afirmare. Or eu cântam de foarte tânăr muzică folk şi aveam un public de succes şi săli pline în toate oraşele ţării, inclusiv în săli polivalente şi pe stadioane, pe unde am umblat cu Cenaclul Flacăra, în primii lui ani curaţi de activitate, până în 1982, când m-am retras ireversibil şi m-am despărţit public de Adrian Păunescu.

Am debutat editorial în 1982, cu volumul Gesturi şi personaje, dar n-am mai putut publica nici un volum după aceea, până după 1990, neavând pe nimeni în spate, cum se întâmpla cu majoritatea actualilor lideri ai generaţiei '80, principala mea grijă fiind supravieţuirea biologică a numeroasei mele familii (am patru copii), în condiţiile sărăciei cumplite pe care am traversat-o, mai ales după mutarea în Bucureşti, în 1983, fără buletin de Capitală, fără slujbă şi casă, în cei mai duri ani ai dictaturii comuniste. Dar în literatură nu te întreabă nimeni dacă ai ce mânca, dacă ai unde dormi, dacă ai cu ce-ţi îmbrăca şi hrăni copiii, toată lumea te judecă doar după textele tale, dacă sunt suficient de rafinate din punctul de vedere al textualismului (pe atunci în vogă), să poţi ţine pasul cu compeţiţia colegilor de generaţie, majoritatea cu un destin oarecum normal în comparaţie cu al meu. Or textele mele trebuiau să fie altceva decât viaţa mea reală ca să fie băgate în seamă de critici, eram cu cuvintele într-o parte şi cu viaţa exact în extrema cealaltă, cuvintele îmi străluceau într-o sintaxă livresc-spirtualizată, or eu orbecăiam, în realitate, cu familia mea prin subsolurile fetide ale comunismului, la apogeul dictaturii ceauşiste. Iar în ordine strict literară, am scris de la început poezie epică şi dramatică, nu lirica limbajului autoreferenţial, a perfecţionării cuvântului ca unealtă care se cultivă doar pe sine, fără tranzitivitate spre persoana umană vie şi nevoile ei reale, inclusiv de exprimare şi comunicare. Dacă ar fi să acceptăm distincţia pe care a făcut-o Gheorghe Crăciun, în impresionantul său studiu Aisbergul poeziei moderne, creaţia mea poetică a mizat de la început pe tranzitivitate, nu pe reflexivitate, cum s-a întâmplat cu majoritatea colegilor optzecişti de generaţie.

Paradoxal, mă simt contemporan abia cu cărţile de poezie ale tinerilor afirmaţi după 2000, ale căror cenacluri le-am frecventat cu intermitenţe, dar a căror poezie o cunosc foarte bine, în toată fertila ei deschidere spre dimensiunea epică şi dramatică. Poate sunt mai degrabă un douămiist întârziat, cine ştie? Dar cine mai ştie azi cărei generaţii i-au aparţinut Homer, Dante sau Tolstoi? Măcar dacă s-ar reţine secolele în care au trăit şi creat! În istoria mare contează rezistenţa în timp a operelor şi, doar în această măsură, fiinţa fragilă şi trecătoare a creatorului lor.

Întoarcerea la omul tragediilor greceşti

- Ce familie literară vă este aproape?

- Volumul meu de debut, Gesturi şi personaje, se deschide cu o Invocaţie: "divină frumuseţe/ dumnezeiască muză/ femeie ideală/ zămisleşte-mi un copil normal// eliberează, doamne, toţi oamenii din mine". Alt volum de versuri al meu, la care voi lucra toată viaţa, publicând versiuni progresiv îmbogăţite, se numeşte Omul disponibil (a apărut până acum o primă versiune în 1999, a doua versiune în 2009 şi pregătesc a treia versiune, mult sporită). Aşa stând lucrurile, cu toată fiinţa şi creaţia mea orientate spre faţa şi inima omului, cred că fac parte (păstrând, desigur, proporţiile) din paradigma Whitman, Pessoa, Musil, ca structură tipologică, dar visul meu de o viaţă a fost să dau o mare construcţie epică, de genul celor antice şi medievale sau măcar o construcţie similară tragediilor greceşti. Îi recitesc din când în când pe Eschil, Sofocle şi Euripide - zilele acestea, de exemplu - şi mă simt mai acasă între acele personaje atât de vii şi umane, fiecare cu absolutul lui, decât în textele generaţiei '80. Suntem o literatură foarte tânără, care s-a format prin imitarea unor realităţi literare străine, începând de la Romantism încoace, abia acum s-au creat acumulări istorice care favorizează premisele unei dezvoltări fireşti, pe teren şi rădăcini proprii. Iar dacă ar fi să avem şi noi o Renaştere, aşa cum literatura noastră n-a avut, în sensul istoric al cuvântului (cum n-a avut nici Clasicism, de altfel), tot de la recitirea tragediilor greceşti şi de la omul lor abisal ar trebui să pornim, aşa cum a făcut şi marea Renaştere europeană, la vremea ei. "A suferi spre a cunoaşte", spune un personaj dintr-o tragedie a lui Eschil. S-a schimbat ceva important în structura esenţială a omului şi în istoria umanităţii de la această propoziţie fundamentală, rostită de o conştiinţă umană acum mai bine de 2.500 de ani?

Odată cu maturizarea textuală a generaţiei '80, nu cred că mai avem ce imita din lume, am imitat până acum tot ce se putea imita şi ne-am sincronizat nu doar cu latinitatea culturală a Europei, ci şi cu spiritual anglo-saxon al Americii. Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini. Cum avem o geografie a noastră, tot astfel avem o istorie proprie, avem o specificitate etnică inconfundabilă şi sub presiunea accelerată a uniformizării globale, spiritul sănătos al literaturii noastre va reacţiona, sunt absolut sigur, afirmându-şi propria individualiate şi unicitate în lume. Şi acum chiar poate face saltul acesta decisiv, nu mai sunem la începutul veacului al XIX-lea, când abia ne-am desprins de alfabetul slavon, ci după două secole de asimilări şi evoluţii în salturi miraculoase, care ne-au făcut competitivi cu oricare literatură matură a lumii. Am toate argumentele în aces sens, dar nu e locul să le dezvolt aici, mai mult.

Crime în masă, mântuite prin catharsis poetic

- Curajul poeziei... Până unde merge acesta în cărţi?

- Dacă poetul e de valoare, curajul lui merge până la capăt. În cartea mea, Moarte de om. O poveste de viaţă, am spus exact ce am crezut de cuviinţă, cu toată fiinţa mea profundă, revoltată în faţa primejdiei de moarte, fără să mă mai intereseze ce va zice critica. Sigur că şi critica literară e foarte importantă, ca şi toate teoriile estetice, dar ele nu mă pot salva de la moarte. Or pe mine această carte, scriind-o, m-a salvat de la declinul spiritual, într-o situaţie limită a destinului, când puteam să mă prăbuşesc fără scăpare.

Am vorbit nu demult cu Marius Oprea, rugându-l să mă ajute să descopăr unde a fost îngropat de Securitate trupul tatălui meu, după ce l-au ucis în torturi, în 1950, la Sighet. Pentru că nici după 60 de ani de la această crimă împotriva umanităţii, care nu se prescrie niciodată, n-am reuşit să aflu unde au ascuns trupul tatălui meu, să-i pot pune o cruce creştinească la cap şi să-i aprind o lumânare. E dreptul meu elementar de fiu al tatălui meu şi de om, în cele din urmă, nu? Şi Marius Oprea mi-a spus că mai sunt zece mii de cazuri similare, în toată ţara, de oameni ucişi de Securitate fără procese şi îngropaţi noaptea, pe ascuns, în locuri care n-au fost descoperite până acum!

Dar peste straturile acestor crime ascunse, se adaugă într-o stranie geologie straturile crimelor la vedere, în închisori, lagăre, arestări abuzive şi deportări inumane, apoi stratul celor peste 1.100 de crime neelucidate şi nepedepsite de lege din timpul revoluţiei şi al mineriadelor, doar într-o jumătate de veac de istorie sunt mii de fii şi fiice care nu ştiu nici azi cine le-a ucis părinţii şi unde sunt îngropate trupurile lor. În raport cu aceste crime în masă şi cu marile atrocităţi ale comunismului şi Securităţii, comise asupra poporului român, asupra a milioane de oameni şi familii, unde se situează scrisul estet al generaţiei mele? Să nu aibă optzecismul, ca ideologie literară, nici o legătură cu această istorie, doar pentru că reţeta de succes a poeziei moderne şi postmoderne prescrie doar rafinamente textuale, suprarealisme şi neoexpresionisme evazive? Creatorul de poezie n-are absolut nici o responsabilitate faţă de istoria tragică a poporului său, din care face parte, ci doar faţă de propria lui "fantezie dictatorială" şi de originalitate cu preţul sacrificării acestor crude adevăruri istorice, despre care nu vorbesc poemele noastre? De ce să nu fie prezente în poemele noastre aceste adevăruri, despre care se străduie din răsputeri să dea seamă Fundaţia Academia Sighet şi Memorialul Sighet, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, CNSAS-ul şi, de câtva timp, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea, cu toţi istoricii lor tineri şi curajoşi, neînspăimântaţi încă de ameninţări şi pedepse, cât au putut fiecare dintre aceste instituţii, lucrând parcă împotriva voinţei politice generale, cu totul anihilante? Doar pentru că fac parte din realitatea pe care am trăit-o cu toţii şi o cunoaştem atât de bine din propriile noastre familii? Iar noi, ca poeţi, trebuie să trăim din punct de vedere literar într-o suprarealitate pură, care n-are nici o legătură cu destinul nostru istoric, obiectiv, real? Aceasta să fie cu adevărat rezistenţa prin cultură?

Nu mă mai interesează ce vor zice literaţii de acum înainte, ci vreau să fac în literatură doar ceea ce-mi dictează propria conştiinţă de om şi artist, m-am prefăcut destul pe vremea comunismului, cât să mă mai prefac? Suntem un popor tragic în istorie, vreau să scriu poemele tragice prin care să răscumpăr în ordine poetică atâtea suferinţe îndurate de poporul acesta, ca să nu creadă urmaşii că milioanele de oameni cu destine sacrificate au suferit degeaba, iar noi ca poeţi am făcut degeaba umbră pământului.

Dar ca să faci aceste lucruri îţi trebuie curaj, eu mi l-am făcut scriind cartea Moarte de om. O poveste de viaţă. Am încercat să-mi înţeleg propria viaţă şi moarte scriind despre ea, acum e timpul să scriu şi despre vieţile şi morţile tuturor celorlalţi, dinaintea şi din preajma mea, mai curajoşi, mai buni, mai conştienţi şi responsabili în istorie, cu mai mult spirit de sacrificiu decât mine. Acesta e sensul în care cred că evoluează tot ce are mai bun poezia română, în clipa de faţă: răscumpărarea morţii violente şi nedrepte prin rostirea adevărului întreg, regenerarea morală şi spirituală prin catharsis măcar literar. Poporul român nu-şi va găsi linişte şi aşezare temeinică în viitor până nu vor fi îndreptate toate falsităţile istorice şi mărturisite, măcar în forma lor transfigurată de poezia tragică, toate vărsările nedrepte de sânge nevinovat, care au înlăcrimat destinele a milioane de părinţi şi de fii în istoria noastră recentă.

În imagini: 1. Ion Zubaşcu în recital la Muzeul Literaturii Române, decembrie 2009; 2-3. La Dragomireşti,Maramureş, în august 2010