Opinie Daniel Daianu: Către un un mecanism de gestionare a crizelor de insolvenţă în UME?

Criza datoriilor publice în zona euro demonstrează caracterul incomplet al cadrului de politică economică al Uniunii Monetare Europene (UME). După multe întârzieri, Uniunea Europeană a aprobat acordarea de asistenţă Greciei şi a creat Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) pentru o perioadă de trei ani (până în 2013).

Banca Centrală Europeană (BCE) a cerut să se creeze un fond de gestionare a crizelor pentru zona euro, care să fie utilizat în cazul în care consolidarea cadrului normativ în UE nu este suficientă pentru prevenirea unor viitoare crize de acest tip. Un astfel de fond ar trebui să asigure o finanţare pentru orice eventualitate la rate de penalizare pentru guvernele care se confruntă cu dificultăţi în accesul la pieţele private de credit. Consiliul European din 28-29 octombrie 2010 a afirmat că "şefii de state sau guverne sunt de acord asupra necesităţii ca statele membre să stabilească un mecanism permanent de criză pentru salvgardarea stabilităţii financiare a zonei euro"1.

Un raport recent al institutului Bruegel afirmă că "absenţa oricăror norme care să orienteze aşteptările pieţei în legătură cu felul în care guvernele şi Comisia ar răspunde crizei a contribuit la volatilitatea pieţelor financiare în timpul crizei, iar aceasta, la rândul său, a contribuit la sentimentul factorilor de decizie că trebuie să acţioneze de urgenţă2. Autorii sugerează crearea unui Mecanism european de rezolvare a crizelor (MERC) aşezat pe doi piloni: o procedură de iniţiere şi gestionare a negocierilor dintre un debitor suveran cu o datorie nesustenabilă şi creditorii săi, care ar conduce la o restructurare a obligaţiilor acestuia pentru a restabili sustenabilitatea finanţelor sale publice şi norme pentru asigurarea de asistenţă financiară ţărilor din zona euro ca element de rezolvare a crizei. Dacă se constată insolvenţa unei ţări din zona euro, asigurarea de ajutor financiar ar trebui să fie condiţionată de încheierea unui acord între debitor şi creditori prin care se restabileşte solvenţa.

Cu toate acestea, nu va fi uşor ca propunerea de mai sus să devină funcţională. De exemplu, cum se poate rezolva problema clasică a "călătorului fără bilet" (free riding), reprezentată de creditorii care nu doresc să participe la o restructurare coerentă a datoriei care implică ajustări ale valorilor nominale ale creanţelor lor (aşa-numitele haircuts)? Reprezintă "clauzele colective de acţiune" (collective action clauses) un instrument suficient în această privinţă? O altă perspectivă susţine că un asemenea mecanism de incercare de gestionare a crizelor va face UME mai expusă la tensiuni deoarece va introduce dinamici speculative în interiorul acesteia; se face în acest sens o analogie cu Mecanismul Ratelor de Schimb (Exchange Rate Mechanism) care a precedat crearea zonei euro (de Grauwe3).

Daniel Dăianu este profesor de economie

1. Un acord franco-german încheiat la 18 octombrie menţionează stabilirea "unui cadru permanent şi robust pentru asigurarea pe viitor a unei gestionări coerente a crizelor". Poziţia germană este expusă prin cuvintele ministrului de finanţe Wolfgang Schauble: "Merită să ne amintim că uniunea monetară nu a fost destinată să fie un panaceu pentru membrii eurozonei şi nici un sistem de îmbogăţire pentru speculatorii financiari. Nu a fost destinată să fie nici un sistem de redistribuţie de la ţările bogate la ţările sărace prin împrumuturi mai ieftine pentru guverne prin intermediul unor euroobligaţiuni comune sau a transferurilor fiscale directe. Uniunea Monetară Europeană nu va avea succes dacă unele ţări se află mereu în deficit şi îşi slăbesc competitivitatea pe seama stabilităţii euro". După părerea mea, această poziţie subestimează implicaţiile caracterului sub-optim al UME şi nevoia de a folosi instrumente mai eficiente pentru a încuraja o convergenţă reală în această zonă (Europesworld, 3, 2010).
2. Gianviti et. al, "A European Mechanism for Sovereign debt Crisis Resolution", Brussels, Bruegel, 9 November, 2010.
3. Paul de Grauwe, "A mechanism of self-destruction of the eurozone", Brussels, CEPS, 9 November, 2010.