Opinie Sorin Pâslaru - De ce nu-i (mai) credem?

Intenţiile guvernului Boc, de la a cărui instalare se împlinesc în curând doi ani, sunt, teoretic şi declarativ, bune.

Întrebarea este de ce totul merge atât de prost, adică la doi ani de la declanşarea crizei nu este limpede dacă 2011 va readuce economia pe creştere, nu este clar dacă s-au făcut destule tăieri de cheltuieli, nu este clar dacă veniturile prognozate în 2011 vor fi atinse şi nu vor mai fi necesare alte majorări de taxe.

Tot mai mulţi au impresia că, în pofida declaraţiilor de restructurare ale statului, reforma nu este decât o butaforie de pus în televizor timp în care cine trebuie trăieşte pe banii statului sau chiar se îmbogăţeşte din contracte publice. Din contractele cu statul, din salariile de la stat de nivel de multinaţionale despre care toate lumea tace mâlc. Există bani. Cheltuielile bugetare pentru 2011 - salarii, pensii, bunuri şi servicii, investiţii - sunt în total 47 mld. euro, adică 200 mld. lei sau 37% din PIB. Pe salariile bugetarilor merg 10 miliarde de euro, pe pensii încă 10 miliarde de euro. Încă 6 miliarde de euro costă ajutoarele sociale, iar 2 miliarde de euro sunt cheltuielile cu dobânzile, astfel încât pentru cheltuielile de bunuri şi servicii şi investiţii statul are la dispoziţie circa 15 miliarde de euro, dintre care 7 miliarde de euro pentru bunuri şi servicii şi 8 miliarde de euro pentru investiţii.

Problema este că nici la salarii, nici la numărul de bugetari nu se risipesc banii statului în aceeaşi măsură ca la contractele cu statul ale firmelor controlate direct sau prin interpuşi de înalţii funcţionari.

Are şeful unei instituţii de stat o podgorie? Atunci sigur instituţia de stat va cumpăra vin de la el, pentru că, nu-i aşa, este cel mai bun. Are un prefect sau vărul lui o firmă de scaune sau una de reactivi pentru spitale? Atunci sigur va avea desfacere la de trei ori preţul pieţei.

Aşa se şi explică anvergura sumelor folosite în campaniile electorale, precum şi bătaia pe controlul Agenţiei Naţionale de Monitorizare a Achiziţiilor Publice sau al Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

La cele 15 miliarde de euro cheltuiţi anual direct de stat se mai adaugă 5 miliarde euro cheltuiţi de companiile de stat care, la fel, cumpără de la cine trebuie.

La 20 miliarde de euro achiziţii de către stat, dublu faţă de 2004, miza este uriaşă. La ce duce lipsa de control şi de eficienţă a acestor cheltuieli care au ajuns în ultimii ani la o anvergură uriaşă, dar fără consecinţe vizibile? În anii '90, problema mare era la lipsa de eficienţă a companiilor de stat, care dominau economia. Creditele de la Bancorex şi Banca Agricolă erau înghiţite de firme devalizate de directori, iar găurile le-a acoperit statul de la datoria publică. Acum chestiunea s-a mutat direct la nivelul achiziţiilor de stat.

Astfel, există riscul ca, la fel ca în 2009 şi 2010, guvernul să fie nevoit să ia din nou măsuri şoc pentru că nu îi vor ajunge banii în 2011 pentru cheltuielile pe care s-a angajat deja că le face bazându-se pe nişte venituri iluzorii.

În 2009 au lipsit de la veniturile prognozate la începutul anului circa 3 mld. euro, iar în 2010 au lipsit alte 4 mld. euro. Dar cheltuielile nu au fost ajustate corespunzător, astfel încât aceste sume pur şi simplu s-au adăugat la datoria publică, cum a fost în anii '90 cu salvarea băncilor.

De ce a fost lăsat guvernul să cheltuie aceste sume deşi se vedea că veniturile nu vor acoperi necesităţile?

De unde există certitudinea că şi în 2011 nu va fi la fel?

Schimbarea din funcţie a ministrului de finanţe Sebastian Vlădescu arată pe undeva că partidul de la putere simte că patinează, că derapează în declaraţiile de acum sisifice privind restructurarea aparatului de stat care nu-şi mai arată o dată efectele în diminuarea cheltuielilor.

Partea cea mai proastă în ecuaţie este că în afară de preşedinte, căruia nu i se poate contesta că este la curent cât de cât cu ceea ce se întâmplă în economie şi mai citeşte şi ziarele, fiind ca în toată cariera sa de până acum foarte atent la semnalele opiniei publice, nimeni din prima linie a PD-L nu are forţă să arate control al cifrelor şi iniţiative de eficientizare.

Hei-rup-urile prezidenţiale, şantierele imense deschise - descentralizarea spitalelor, legea educaţiei, legislaţia ajutoarelor sociale, restructurarea aparatului bugetar - sunt foarte-foarte greu nu numai de făcut, dar şi de conceptualizat.

Nu se văd minţi bine mobilate şi informate, motoare care să fie însărcinate cu aceste dosare şi să le urmărească zi de zi.

Scandalul wikileaks arată din acest punct de vedere un drum pentru fiecare stat al lumii: drumul competenţei în apărarea interesului public. Politica, administraţia, managementul în general presupun un continuu schimb de mesaje, briefuri, punctaje (cum se spune chiar în cadrul guvernului României). Calitatea briefurilor transmise de oficialii americani din punctul de vedere al conciziei, al punerii în context, al complexităţii informaţiei sunt o lecţie nu numai pentru politicienii români, dar şi pentru mass-media româneşti.

Probabil că niciunul dintre membrii actualului guvern al României nu ar fi în stare de o asemenea concizie şi eficienţă într-un raport. Unii au educaţie de calitate, cum este Theodor Baconschi, ministrul de externe, sau Daniel Funeriu, ministrul educaţiei, dar le lipseşte acest exerciţiu, iar de la alţii, care au terminat facultăţi particulare a căror calitate este în general pusă sub semnul întrebării în România, cum este Elena Udrea, nu ai la ce să te aştepţi.

Ca urmare, nu are cum să fie transmisă mai departe în organizaţii presiunea pentru eficienţă, pentru rapoarte de calitate, pentru o guvernare de calitate în cele din urmă.

Baze de date, conexiuni între baze de date, conceptualizarea buclelor de schimb de informaţii, eficientizarea actului administrativ, definitivarea unor parametri pentru măsurarea acesteia, relaţia coerentă cu contribuabilul rămân la nivel de vis.

Pur şi simplu nu ai cu cine. De asta au ajuns să taie cu barda la salarii şi să majoreze TVA şi nu este exclus să o mai facă. Pentru că nu ştiu ce este sub ei, ce administrează, unde se duc banii, ce se obţine din aceşti bani, cine este eficient şi cine nu. Nu ştiu, dar nici nu îi interesează.

Mare lucru să nu mai fie nevoie de un şoc fiscal şi în 2011 pentru a restabili un echilibru ale cărui pârghii de control se dovedesc complet necunoscute pentru actuala administraţie a României.