Comedia iluziilor pierdute/ de Antonio Patraş

De câte ori vine vorba de prozatorii afirmaţi în ultimii ani, aproape toată lumea menţionează numele ieşenilor Lucian Dan Teodorovici (foto), Dan Lungu şi Florin Lăzărescu, scriitori nelipsiţi din clasamente şi topuri, cu o presă bună, deşi nu până într-atât încât să ajungă răsfăţaţii gazetelor.

Nu au devenit vedete, nu sunt vânaţi de paparazzi pe toate drumurile, la cârciumă, în propriul dormitor, de mână cu amanta ori în cine ştie ce altă circumstanţă care să facă senzaţie şi să îngroaşe spectaculos tirajul foilor de scandal. Nu aleargă după distincţii şi profituri grase, nu tremură de nerăbdare la gândul succesului imediat. Tocmai de aceea, literatura pe care o scriu câştigă de la o carte la alta, anticipând soliditatea unor edificii epice menite să dureze.

Deşi cultivă, toţi, un realism cu accentuată deschidere către etic şi social, această opţiune se dovedeşte suficient de generoasă încât să permită coexistenţa unor formule narative sensibil diferite.

Dacă Dan Lungu inventariază, cu migala cercetătorului ce ştie să facă o anchetă sociologică, fapte şi comportamente ale oamenilor mărunţi, în vederea configurării de tipologii specifice, ridicate la demnitatea artei, dacă Florin Lăzărescu se lasă furat de plăcerea povestirii, a cuvântului în stare să plăsmuiască imagini desprinse de pe scoarţa realului ca baloanele de săpun, splendide în pura lor gratuitate, în schimb Teodorovici manifestă o atenţie nu doar mai acută, ci şi participativă, implicată, faţă de spectacolul cotidian, al lumii înconjurătoare, şi nu pare deloc atins de răceala observatorului imparţial, obişnuit să trăiască izolat, într-un mediu septic, şi să analizeze totul prin lentila microscopului.

Sătul şi de jocul închipuirii, capabil să compenseze orice neajunsuri, de poveştile din a căror dulceaţă va fi gustat destul ca să nu-şi dea seama de superba lor inutilitate, prozatorul rămâne ancorat în real, dar nu din preocupare strict documentaristică, ci cu intenţia transfigurării esenţializatoare, de unde şi opţiunea pentru ironie şi satiră, în linia unei poetici de tip teatral, mizând pe stilizarea caricatural-grotescă.

Printre prozatorii din generaţia sa, Teodorovici face figură anacronică datorită radicalismului său moral şi a unei ţinute severe, austeră dar lipsită de ostentaţie, discretă, însă hotărâtă şi neechivocă, găsindu-şi expresia potrivită firesc, fără dibuiri căznite, într-un stil precis şi exact, de o strictă funcţionalitate.

Comentator pătrunzător şi onest al politicului, cu un ochi ce străpunge ca un burghiu veşmântul înşelător al evenimentului transformat în instrument de manipulare, scriitorul a aflat de mult ce se ascunde şi sub poleiala vorbelor mari, precum nobila lozincă a autonomiei artei. A înţeles că literatura, dacă priveşte numai spre sine, ajunge literă moartă. Oglinda trebuie purtată pe un drum. Bineînţeles, de către un bun şi atent observator.

Tocmai un astfel de rol joacă naratorul-protagonist al romanului Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi (publicat în 1999 la editura ieşeană OuTopos şi reeditat anul trecut, la Polirom, într-o variantă substanţial revizuită), textul poate nu cel mai valoros şi nici cel mai complex (prin comparaţie cu Circul nostru vă prezintă: ori cu prozele din volumul Atunci i-am ars două palme), dar cu siguranţă cel mai reprezentativ şi mai dens, mai concentrat, din tot ce a scris până acum prozatorul ieşean.

Punctul de pornire îl constituie experienţa individuală, redusă la o serie de întâmplări, dacă nu derizorii, oricum, comune, din viaţa unui tânăr student în răspăr cu lumea, obişnuit să-şi înece mereu în alcool amarul şi tristeţea. Relatate în forma confesiunii dramatizate, procedeu care lasă impresia intenţionalităţii autoscopice şi a imaginării unui traseu sui generis, vizând cunoaşterea de sine, evenimentele la care participă protagonistul îşi dezvăluie însă un sens mai adânc, care depăşeşte strâmtul orizont al notaţiilor subiective, de interes mărunt, psihologic. Mutând obiectivul de pe scena îngustă a intimităţii, unde se desfăşoară insignifiantele drame ale eului, prozatorul caută, cu insistenţă şi cu metodă, în afară, în spaţiul social, posibilele cauze ale alienării omului modern, apăsat de conştiinţa răului inevitabil şi a inutilităţii existenţei într-un univers fără soluţie.

Romanul nu e, cum ar putea să se înţeleagă din titlu, o parodie science-fiction. Pe Teodorovici nu-l interesează fenomenele inexplicabile. Spirit cartezian, prozatorul găseşte necuviincios să se înfioare în faţa supranaturalului, a necunoscutului, refuză să creadă în miracole şi nu manifestă nici un fel de curiozitate în legătură cu aspectele misterioase şi impenetrabile ale universului. Nu vrea nici să şocheze prin crudităţi de limbaj, prin imagini căutat violente ori scabroase. Se opreşte însă cu răbdare asupra celor mai comune aspecte ale existenţei, în intenţia de a dezvălui mecanismul care transformă omul într-o fiinţă absurdă, fără libertate.

Personajul-narator, ridicol şi mediocru în nonconformismul său, are totuşi orgoliul lucidităţii care îl absolvă, cel puţin, de tentaţia comodă a automistificării. Iubirea, religia, moartea, sinuciderea, relaţia părinţi-copii, toate acestea sunt tratate în cheie satiric-ludică, prin medierea auctorială care aruncă în deriziune retorica goală a profunzimilor, abisalităţii şi absolutului. Ironia, pe alocuri dizolvată în vitriolul sarcasmului, vine din spaima de viaţă pe care eroul o contractează în urma repetatelor dezamăgiri - romanul exploatează tragedia triunghiului amoros, situaţie din care cel mai păgubit iese bărbatul, trădat şi neînţeles de cele două femei. Exaltat de idealul purităţii şi al iubirii unice, care aduce întotdeauna cu sine nefericirea şi, mai ales la vârsta opţiunilor radicale, gândul sinuciderii, protagonistul izbuteşte (performanţă la îndemâna oricui) să stingă în aburii alcoolului orice elan mai riscant şi să fie cuprins de o firească milă de sine. Sinceritatea şi dezinvoltura cu care tânărul dornic de iubire acceptă loviturile vieţii câştigă pe loc simpatia cititorului. La fel, ironia, ai cărei acizi dizolvă la timp tonul plângăcios al discursului autocompătimitor.

Naratorul sesizează în repetate rânduri bufoneria spectacolului pe care el însuşi îl regizează. Gesturile sale cele mai dramatice sunt luate parcă dintr-o farsă, transformându-se în tot atâtea giumbuşlucuri ale unui clovn care, între prolog (,,Sînt un tip tragic") şi epilog (,,Sînt singur"), îşi execută numărul conştiincios şi exact. Desigur, nu toate gagurile îi reuşesc. Unii îl consideră prea ridicol, alţii lipsit de haz, şi pe bună dreptate. Comedia pe care el o joacă e veche de când lumea, prea desuetă pentru a mai stârni entuziasmul publicului. Cu toate acestea, bufonul ţine la arta sa, schimonosind cu asiduitate aceleaşi posturi şi dându-şi singur picioare, doar-doar îi va îndupleca pe cei care-l privesc să îi acorde clemenţa. Ceea ce nici nu e aşa de greu. Compasiunea nu cere cine ştie ce sacrificii.

Romanul nu trăieşte prin epic, aici un simplu cadru pe care se joacă diferitele scene. Prevalează dramaticul, teatralitatea, naraţiunea descompunându-se în numeroase fragmente, secvenţe dialogate (schiţe) aproape autonome, flash-back-uri, enclave textuale rotunde, riguros structurate. Cât priveşte limbajul, trebuie subliniat faptul că autorul foloseşte un procedeu foarte interesant, exersat cu măiestrie şi de Urmuz, procedeu constând în lectura literală, "la propriu", a metaforei şi simbolului, ce provoacă un puternic efect comic, ilariant. O altă sursă a umorului o constituie valorificarea virtuţilor expresive ale clişeului, scos sistematic la lumină şi stors până la măduvă de toată savoarea sa butucănoasă. De altfel, romanul trasează itinerariul subtilelor metamorfoze ale sentimentului care transformă vorbirea autentică în limbaj de lemn. Cine a ascultat măcar o dată şoaptele înfiorate ale îndrăgostiţilor ştie prea bine la ce mă refer. Cuvântul face totdeauna rizibilă orice pasiune, fie ea oricât de profundă. Iată cum gâdilă auzul siropul sonor al trăirilor şi emoţiilor intense: "Pentru un bărbat e de-ajuns să ştie să fie sensibil, bărbatul trebuie să fie ca un bujor, susţine prietena mea, căci femeia e un trandafir, şi eu o aprob, pentru că sensibilitatea este supremul adevăr, nuanţa roză a lui Dumnezeu, poezia inimii. Şi cred în sensibilitatea mea, nu mai sunt nevoit să sparg vitrine, nu mai bat barmani, ci mă mir de frumuseţea lunii pline, mă încânt cu lucirile albului imaculat al zăpezii, zâmbesc cu drag şi cu minunată melancolie poetică în faţa tristeţii pomilor lipsiţi de culoarea frunzelor, admir minunăţia lacurilor îngheţate, râd în lumina razelor unui sublim soare de iarnă, e minunat să fii profund, să iubeşti gloria unui apus şi speranţa unui răsărit", ,,Îi spun că o ador, că e floarea mea, că e crizantema şi trandafirul meu la un loc".

Sesizarea stereotipiilor de limbaj naşte apoi întrebări dintre cele mai incomode privind funcţionarea gândirii şi secretele artei de a convinge şi de a construi argumente de necombătut. Coborâtă în cârciumă sau în camerele căminelor studenţeşti, dialectica se transformă într-o bolboroseală de mahala, iar discursul, pus pe limba unor indivizi deprinşi să deschidă gura mai mult pentru a cere ceva de băut, devine vehiculul unor simulacre de sens de tot hazul şi avortează mulţime de trăsnăi gogonate. Raţionamentul sofistic e exploatat cu mare abilitate, în linie comic-absurdă. Aleg doar două fragmente, sper, lămuritoare: ,,Să fim raţionali. Tu vrei să mergi la o petrecere organizată de nişte tineri. Să spunem că e firesc. Dar (…) să ne imaginăm o situaţie: presupunem că prietenul ăsta al tău, care organizează petrecerea, e certat cu nişte... să le spunem oameni. Ce se întâmplă în cazul ăsta? (…) Dacă unul dintre cei cu care e certat prietenul tău e acum în armată, înnebuneşte din cauza regimului cazon, vine la petrecere şi, din răzbunare, vă împuşcă pe toţi?", ,,Îţi dai seama ce înseamnă asta (să petreci Revelionul alături de prietena ta şi de părinţii ei, n.n.)!? Înseamnă aproape o cerere în căsătorie! Să stai la masă cu părinţii fetei e ceva serios. Tu vrei să te însori? La vârsta asta!? Ştii ce înseamnă să te însori la douăzeci de ani, prostule? Imediat faci doi-trei copii, trebuie să renunţi la studii ca să-ţi iei o slujbă, apoi ea te înşeală şi pleacă în America împreună cu amantul ei, tu rămâi singur cu trei copii, n-ai ce să le dai de mâncare, iar cei care ţi-au dat slujba te dau afară pentru că nu te mai poţi concentra asupra muncii, din cauza copiilor care te aşteaptă acasă flămânzi, aşa că o să trebuiască să te angajezi în altă parte, ca gunoier… (...) Normal: doar n-o să mă laşi să plec de Revelion ca să ajung cerşetor!"

Spre deosebire de mulţi dintre colegii de generaţie, Teodorovici nu a căzut în ispita juvenilă a iconoclasmului facil şi lipsit de discernământ şi nici nu a întins excesiv coarda gingaşă a sentimentului. Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi e un roman valoros, original ca formulă, scris într-un stil alert, seducător, cu nerv satiric şi cu umor. Dovedind un foarte acut simţ al comicului şi al grotescului stilizat caricatural, Teodorovici mi se pare un prozator cu multiple resurse, scriitor robust, de cursă lungă, de la care ne putem aştepta încă la surprize nebănuite.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.