Capcane şi lux pe piaţa de artă/ de Remus Andrei Ion

Până acum doi ani, licitaţiile de artă erau mai degrabă un eveniment cultural-monden unde se rosteau sume de bani totuşi importante şi unde se legau amiciţii şi se iveau polemici între negustori şi colecţionari. Acum, la licitaţiile unde se oferă lucrări care, adunate, tind spre milionul de euro, negustorii sunt doar spectatori. La celelalte licitaţii de artă, ei, negustorii, reuşesc în continuare să păstreze o legătură importantă cu piaţa liberă. Fiecare zonă îşi are rostul ei.

În România, colecţionarii de artă, potenţialii colecţionari de artă, trebuie descoperiţi, cuceriţi, instruiţi. Primul pas este invitarea lor la licitaţii. La bani, încă se mai poartă comparaţia între un tablou şi o limuzină de lux. De ce ar fi mai important un tablou sau o sculptură decât limuzina? Maşina, strălucitoare, o vede toată lumea, tabloul stă liniştit pe perete...

Prima ispită pentru cei care îşi fac astfel de socoteli sunt raportele privind randamentele investiţiilor în artă. Apoi, poate îşi vor da seama cât de mult le place o lucrare de artă, după principiul "pofta vine mâncând".

Casele de licitaţii, negustorii în general, caută tot felul de soluţii pentru atragerea cumpărătorilor. În aceste condiţii, a intra neinstruit în mediul negustoresc te poate costa mult şi fără rost. Circulă tot felul de poveşti despre tranzacţii comice sau chiar înşelătorii. Există colecţionari care după ce au cumpărat zeci de lucrări au aflat că toate sunt falsuri sau copii ridicole. Există de asemenea artişti pe seama cărora au apărut conflicte deschise între experţi şi negustori, moşteniri artistice pentru care s-au cerut anchete la procuratură, cum a fost în cazul bronzurilor Ion Irimescu, de exemplu.

Există în consecinţă câteva reguli minime de protecţie în cazul celor care vor să cumpere lucrări de artă din altă parte decât de la galeriile agreate de artişti sau chiar direct din ateliere. În primul rând, nu este bine să se cumpere în grabă, direct, în speranţa unui chilipir. Înaintea unei achiziţii, este utilă o minimă documentare sau consultarea unui expert neutru. Orice lucrare de artă este bine să fie vizionată direct, niciodată cumpărăturile nu se fac pe baza unor fotografii, pe internet sau, mai grav, după indicaţiile unor "binevoitori". O fotografie poate îmbunătăţi substanţial imaginea unei picturi, a unui desen, a unei gravuri sau icoane. Nu se văd eventualele mici defecte ale pânzei, hârtiei sau cartonului, nu apar craclurile, pierderile de culoare, ştersăturile sau intervenţiile succesive. Se obţine un contrast mai mare, se înviorează tonurile şi, nu în ultimul rând, nu avem în faţă dimensiunea reală a operei. Asta mai ales în condiţiile în care, la trei licitaţii recente, s-a promovat intens faptul că se vând "cea mai mare pictură a lui Tonitza scoasă la licitaţie" ori cea "mai mare" lucrare a lui Nicolae Grigorescu... De foarte multe ori, o reproducere reuşită avantajează o lucrare minoră, iar o fotografie estompează valoarea unei creaţii mari. În cazul sculpturilor însă, fotografiile, executate neprofesionist, fac de cele mai multe ori deservicii operei.

Din partea de documentare nu trebuie să lipsească nici comparaţiile cu tranzacţii similare ale operelor aceluiaşi artist în diverse zone ale pieţii, dar nici lecturile cu repere culturale despre creator. Cota unui artist este şi cea de la talcioc, şi cea de la casele de licitaţii care se întrec în recorduri. Iar o vânzare excepţională nu reprezintă cota unui artist, ci doar semnalul că respectivul creator merită o atenţie deosebită, că va avea un palmares artistic din ce în ce mai bine conturat pe piaţă.

Cataloagele caselor de licitaţii ascund şi ele mici vicii "de procedură". Am văzut în fotografii un serviciu din argint pentru servit ceaiul, format din patru piese. Cleştele de zahăr avea o fisură destul de importantă. Nu era menţionată în prezentarea lotului. Serviciul s-a licitat serios, erau piese lucrate de meşteri ruşi, marcate ca atare şi comparabile cu obiectele ieşite din celebre manufacturi ale Europei occidentale. Preţul a urcat cu câteva mii de euro rapid. Şi cel care a licitat şi-a luat obiectele fără să ştie de fisura din zona arcuită a cleştelui pentru zahăr...

O altă casă de licitaţii a promovat pe site şi în catalog o lucrare Delacroix. Pur şi simplu: Eugène Delocroix - "Barca lui Dante". Pictura s-a cumpărat. Dar, de fapt, era o lucrare atribuită atelierului marelui pictor sau o copie de epocă şi nimeni din lume nu ar fi considerat că este un Delacroix autentic. Menţiunea "atelier Delacroix" apărea, ce-i drept, dar pe "rândul doi".

"Lecţia de mandolină", o pictură sensibilă a lui Theodorescu Sion din 1923, arată impecabil pe site-ul casei de licitaţii. Tabloul însă păstrează efectele trecerii anilor şi ar arăta excepţional după o restaurare simplă. Există şi cazuri în care se precizează direct că o lucrarea a fost restaurată sau că necesită restaurare, doar că această a doua precizare scade şansele unei tranzacţii de referinţă chiar dacă este vorba despre o creaţie importantă.

Majoritatea caselor de licitaţii nu dau decât informaţii sumare despre artişti şi lucrări. În alt caz, deponenţilor li se sugerează chiar shimbarea ramei unui tablou pentru a-l pune mai bine în valoare, chiar dacă rama de epocă, originală, deteriorată de timp, face parte din "biografia" lucrării. De multe ori, chiar sunt importante referinţele la epocă, la provenienţa lucrării, la micile istorii picante care au provocat o anumită realizare artistică. Mai contează astăzi faptul că, potrivit unor surse, în epocă, Marinescu Vâlsan a vândut mai bine decât marele Grigorescu?!? Nu prea. Dar ar fi interesant să ştim mai multe despre un "Autoportret" Mutzner sau o gravură cu dedicaţie a lui Marcel Chirnoagă, "Timpuri noi". De ce Ştefan Dimitrescu, prins între Tonitza, Şirato şi Oscar Han în "Grupul celor patru", are o cotă mult sub a celorlalţi artişti? Cum de, după ce un "peisaj" de Tonitza, "Golgota", "cea mai mare pictură a artistului scoasă la licitaţie", se vinde cu 130.000 de euro, în licitaţia următoare, un alt "peisaj", "Plajă la Mangalia", un ulei de 40/50 cm, este evaluat la cel mult 40.000 de euro?

Sigur că există explicaţii, justificate, documentate, certe. Un colecţionar merită să le cunoască înainte de a face o achiziţie importantă. Merită ştiut şi că pentru prima parte a anului următor este pregătită o tranzacţie importantă care ar trebui să schimbe chiar Top 3: Nicolae Grigorescu - "Peisaj la marginea pădurii"; iată şi o temă de studiu pentru colecţionari.

artalicitata.blogspot.com