Opinie Vasile Iuga: Competitivitatea la români (episodul II): Eficienţa administrativă

Bunicii mei s-au născut în Maramureş, care pe atunci făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Părinţii mei s-au născut în România Mare, dar pentru o scurtă perioadă de timp au fost şi cetăţeni maghiari. La rândul meu, am schimbat două regimuri politice. Am putea spune că instabilitatea politică şi administrativă este în firea lucrurilor în această parte a Europei şi acest lucru a devenit contagios pentru oameni.

Paradoxal, până acum suntem într-una dintre cele mai norocoase perioade din istoria României. Ceea ce era greu de imaginat în urmă cu 20 de ani a devenit astăzi realitate. România este stat membru al Uniunii Europene şi se află sub umbrela de securitate a NATO. Cu toate acestea, în aceşti 20 de ani nu am reuşit încă să găsim formula unei administraţii publice eficiente şi stabile. Fiecare nou guvern a venit cu propria structură organizatorică. Instituţii şi ministere au apărut şi au dispărut după criterii politice şi nu după criterii de performanţă şi eficienţă. Numărul angajaţilor bugetari a crescut masiv în anumite instituţii publice, în vreme ce în altele se resimte o lipsă acută de personal. Şi aceasta pentru că niciodată în aceşti 20 de ani nimeni nu a făcut o analiză completă a administraţiilor centrale şi locale, a obiectivelor instituţiilor şi a organigramelor necesare. Multe dintre reorganizările, restructurările, comasările şi înfiinţările de noi instituţii s-au făcut în orb. Potrivit raportului IMD World Competitiveness Report Yearbook 2010, România se clasează pe poziţia 50 din 58 de state analizate în privinţa eficienţei administrative, definită drept măsura în care politicile guvernamentale contribuie la crearea competitivităţii ţării. Acest indicator este unul complex, incluzând atât criterii ce ţin de finanţele publice, de politica fiscală, de structura instituţională, dar şi de cadrul legislativ.

În clasamentul IMD România stă destul de bine pe anumite componente ale acestui indicator. Spre exemplu în ce priveşte rata impozitului pe profit, ţara noastră se clasează pe locul 4 din toate cele 58 de economii analizate. De asemenea, costul disponibilizărilor nu este prohibitiv (locul 9), nivelul datoriei publice rămâne în continuare relativ scăzut în comparaţie cu alte ţări (locul 12), dar nivelul veniturilor colectate la bugetul de stat, ca procent din PIB, este mult sub media europeană (locul 15).

La polul celălalt, economia informală, deci nefiscalizată, rămâne o mare problemă a României (locul 54 din 58 de state), contractele pentru achiziţii publice sunt percepute a fi atribuite în continuare într-o manieră netransparentă (locul 54), iar povara fiscală pentru persoanele fizice rămâne ridicată (locul 51).

Între aceste două extreme se conturează imaginea paradoxală a României actuale. Câtă vreme gradul de colectare a veniturilor la bugetul de stat rămâne scăzut şi economia informală este semnificativă, ţara nu va dispune de suficiente resurse pentru a-şi asigura dezvoltarea, inclusiv finanţarea proiectelor de infrastructură. Degeaba ne plângem de numărul scăzut de contribuabili la sistemul public de asigurări sociale atât timp cât se impozitează munca în mod prohibitiv. La un calcul simplu, munca este impozitată de patru ori mai mult decât capitalul sau proprietatea (incluzând aici contribuţiile sociale ale angajatului şi angajatorului, plus impozitul pe venit). Aceasta descurajează angajarea în regim de contract de muncă şi ridică întrebări privind sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de asigurări sociale. Cheia pentru progresul României nu poate fi decât munca stăruitoare şi eficace preţ de câteva generaţii pentru a recupera decalajul de dezvoltare faţă de restul statelor membre ale UE. Câtă vreme economia era pe un trend crescător a existat o anumită complicitate între stat şi societate. Ani la rând sectorul public nu a fost pus în situaţia de a face performanţă, de a-şi dovedi eficienţa. Pentru că nu a existat o strategie clară de dezvoltare a ţării, resursele nu au fost orientate către sectoarele care ar fi putut genera prosperitate în viitor. Orice reformă viabilă a sectorului public trebuie să plece de la o analiză serioasă a funcţiilor statului şi a obiectivelor pe care instituţiile acestuia trebuie să le atingă. Numai când ştim clar unde vrem să ajungem, vom şti cum să înregistrăm progresele făcute şi cum să măsurăm rezultatele. Bunăoară, un audit organizaţional, aşa cum a efectuat de curând Polonia, ne-ar da un diagnostic exact al structurii şi eficienţei serviciului administrativ al ţării.

România are câteva domenii în care eficientizarea ar face economia mult mai competitivă. Ea foloseşte în continuare intensiv energia, consumul energetic pe fiecare unitate de PIB fiind de câteva ori mai ridicat decât în statele vest-europene. Îmbunătăţirea eficienţei energetice ar economisi resurse importante şi ar face produsele noastre mai competitive pe pieţele internaţionale. De asemenea, continuăm să avem mai bine de 30% din populaţie angrenată în sectorul agricol a cărui contribuţie la PIB este mai mică de 10%. Eficientizarea activităţii din agricultură şi valorificarea prin procesare a producţiei agricole ar întări avantajele competitive reale ale României în sectorul agroindustrial. În sectorul administrativ, pornind de la informatizarea reală şi până la reducerea numărului de plăţi şi declaraţii pe care trebuie să le efectueze companiile, România este plină de oportunităţi. Este mult de lucru. Nu lipseşte decât planul şi un număr de manageri publici care să ţină de el cu perseverenţă. Ar fi greu de găsit 15.000, dar, după unele estimări, 500 ar fi suficienţi. Sarcina nu este imposibilă.

Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC România

Citiţi şi Opinie Vasile Iuga: Competitivitatea la români (episodul I)