Opinie Iulian Anghel: Retorica „să nu vină alţii să ne înveţe“ nu ţine loc de joburi

Dan Matei Agathon, fost ministru social-democrat în guvernul Năstase, este, în ultimele zile, unul dintre cei mai vocali apărători ai patronatelor româneşti. Din poziţia de secretar general şi purtător de cuvânt al Confederaţiei Patronale din Industria României (CONPIROM), confederaţie reprezentată în Consiliul Economic şi Social (CES), Agathon şi-a dat mâna cu sindicatele şi împreună au plecat la luptă împotriva proiectului noului Cod al muncii, care, cel puţin în intenţie, ar urma să aducă o mai mare flexibilitate pe piaţa muncii - probabil concedieri mai rapide, dar şi angajări mai facile, de vreme ce nu vor mai exista constrângeri importante în momentul efectuării concedierilor.

Nimeni nu se aşteaptă ca sindicatele să aplaude astfel de măsuri, dar care este motivul pentru care dl Agathon şi patronatele din CES resping proiectul cu o aşa teribilă mânie? Răspunsul îl dă chiar Dan Matei Agathon: "Eu nu m-am dus în America să le spun cum să regleze piaţa muncii!".
Ce poate însemna o astfel de frază? Noul Cod al muncii este elaborat la recomandările Consiliului Investitorilor Străini (CIS) şi ale Camerei de Comerţ Româno-Americane (CCRA). CIS şi CCRA nu fac parte din CES-ul d-lui Agathon, iar acesta răbufneşte: "Eu nu m-am dus la Washington să le spun americanilor cum să-şi regleze piaţa muncii. Codul muncii trebuie făcut pentru români (...) Ce facem atunci? Să vedem cum ar vrea şi cei din Burkina Faso să fie Codul muncii din România? (...)

CIS şi CCAR, dacă ar fi vrut, ar fi discutat cu noi şi, eventual, noi am fi putut înainta Guvernului anumite propuneri." Noi? Care noi? Patronatele din România nu s-au înţeles între ele nici măcar pe ultima măsură a fixării salariului minim în sectorul privat. "Am fi făcut propuneri Guvernului?" De ce nu le-au făcut până acum?

Pe piaţă sunt atât de multe patronate, încât nu ştii care este mai reprezentativ şi cu care să vorbeşti. Ce vrea unul nu vrea celălalt şi tot aşa, iar Guvernul îi ascultă pe toţi şi în realitate pe niciunul. De partea cealaltă, sub presiunea rezultatelor companiilor membre, Consiliul Investitorilor Străini a fost forţat să vină cu idei şi propuneri la problemele de care se izbesc în fiecare zi.

Realitatea României s-a schimbat dramatic în ultimii doi ani. Investitorii au venit aici când o economie emergentă, dar în plin avânt, încă virgină, le oferea randamente mari ale investiţiilor, fără a plăti mult pe capitalul uman.

Aceste randamente au mai scăzut, iar costurile salariale au crescut.

În noile condiţii, România cu ce a rămas? Cu o piaţă a muncii inflexibilă. O piaţă în care unii patroni angajează muncitori la negru pentru că actualele condiţii legislative le impun ca odată ce angajează pe cineva cu acte, să-i ia, eventual, şi măsura la costumul de ieşire la pensie.

Firmele intră pe piaţă, dar nu pot ieşi la fel de rapid din moment ce condiţiile de investiţii nu mai sunt prielnice.

Dar România are nevoie de locuri de muncă, bugetul statului are nevoie de aceste locuri de muncă, pentru că de aici îi vin bani. De altfel, orice om politic susţine că acesta este supremul său obiectiv în campanie - locurile de muncă. Dacă s-ar aduna toate locurile de muncă promise, România ar trebui să aducă forţă de muncă de prin vecini. Dar aceste locuri de muncă nu se fac fără investitori, fie că sunt străini, fie că sunt români, şi fără o legislaţie flexibilă. Retorica "să nu vină alţii să ne înveţe cum să facem" nu ţine loc de investiţii şi joburi.

România nu este în poziţia de a-şi alege investitorii. Nu există "noi", cei din CES şi "ceilalţi", străinii, care ne tratează cu lipsă de respect. România trebuie să-i facă curte fiecărui întreprinzător care ar crea fie şi un singur job. Dar cum să-l creeze dacă în relaţia cu el tu nu ţii seamă că totul trebuie readaptat condiţiilor de piaţă?

Cum să procedeze un investitor care ştie, de pildă, că ar putea să facă o afacere în România, dar pe termen scurt, un an de pildă, de vreme ce Codul muncii îl obligă să păstreze un angajat pentru o perioadă mult mai mare sau să nu mai angajeze un altul odată ce l-a concediat? 1,5 milioane de români muncesc la negru, a susţinut ieri ministrul muncii - sunt oameni care au dispărut din statisticile şomajului şi nu-i mai regăseşti nicăieri, dar ştii că nu au murit. O legislaţie mai flexibilă i-ar ajuta pe aceştia să intre în legalitate şi pe ei şi pe patronii lor, chiar dacă doar pentru câteva luni sau un an. Muncitorii ar câştiga drepturile sociale, ar câştiga şi bugetul.

Dacă CES sau confederaţiile din el nu văd aceste lucruri sau fac afaceri în alt mod, atunci măcar să-i lase pe alţii să le vadă. Aceasta este realitatea pe care domnul Agathon o cunoaşte, dar nu o exprimă.