Europolis (II). Un sicriu în formă de măgar/ de Constantin Stan
Ziarul Financiar
20.01.2011
"Europolis", filmul lui Cornel Gheorghiţă, spune povestea lui Luca Apostol: plecat din ţară, din Sulina mai precis, la începutul instaurării puterii comuniste, declarat mort de către autorităţi şi având un mormânt în cimitirul oraşului-port, el moare cu adevărat în Franţa, în casa sa de pe ţărmul Atlanticului.
Sora lui, Magdalena, şi nepotul, Nae, merg în Franţa spre a
prelua moştenirea. Ultima dorinţă a lui Luca fusese să fie
incinerat, iar cenuşa să-i fie adusă la Sulina şi pusă în pământul
natal într-un sicriu bizar, sub formă de măgar. Pe drumul de
întoarcere - drum simbolic al rătăcirii sufletului în timpul celor
40 de zile cât se mai află pe pământ -, Magdalena moare şi este
adusă acasă în acelaşi straniu sicriu, alături de urna în care se
află cenuşa fratelui ei.
Am rezumat întâmplările pentru că aceasta a fost calea aleasă
de scenarist şi de regizor spre a ne vorbi despre tema morţii, dar
şi pentru că magicul, simbolicul se află cuprins în existenţă, se
întrupează şi se degradează în ea. Alegerea Sulinei ca fundal al
temei se leagă pe de o parte de ideea cosmopolitismului de
odinioară al portului liber (cosmopolitism ce-i oferea Sulinei
statutul de cetate universală, de polis european), iar pe de altă
parte de condiţia oricărui port: provizoratul (existenţă rapid
consumată - sosire doar spre a pleca).
Stabil este pământul în care ne întoarcem cu toţii, după cum
ni se arată în Biblie: "Din pământ ai venit, în pământ te vei
întoarce". Tema morţii oraşului - care ar fi trebuit, în opinia
mea, să acompanieze tema morţii individuale, ca insemn al
vanităţilor deşarte de pe acest pământ - nu este decât vag atinsă,
din păcate!
Bine lucrat în secvenţele pregătirii sufletului pentru lumea
de dincolo, filmul propune un personaj - Magdalena - extrem de
interesant, căruia Adriana Trandafir îi dă o întrupare
convingătoare. Filmul mi se pare mai degrabă a propune povestea
tragică a destinului Magdalenei decât pe cea mai obscură
(esteticeşte vorbind) a lui Luca. Nu ştiu şi cât de voită a fost
aceasta în intenţia scenaristului şi regizorului Cornel Gheorghiţă,
dar un lucru e cert: un simbol se întrupează mult mai sigur, mai
pregnant când nu este căutat cu lumânarea!
Magdalena e ceea ce orice femeie este pe acest pământ: legată
de viaţă, de existenţă, de teluric prin faptul că dă naştere
vieţii, veghind, ocrotind crescând noile vieţi şi conştientă că,
totuşi, această viaţă este lesne trecătoare. De aici, grija,
preocuparea ei constantă de a se îngriji de viaţa de dincolo cu
gesturi, ritualuri şi credinţe străvechi pe care le pune în
existenţă şi în ordine fără să le fi învăţat şi fără să le fi
îmbrăţişat livresc.
Ea nu şi-a proiectat întoarcerea acasă spectaculos (şi
excentric precum Luca), vămile prin care trece (autorităţile
portuare) nu mai sunt tezist aduse (ca vama prin care trec sicriul
sub formă de măgar şi urna cu cenuşă ale lui Luca).
Pierzându-se în detalii şi deschizând piste pe care nu le
urmăreşte până la capăt (pista anticomunistă a lui Luca, pista
comorii pe care o tot caută nepotul său Nae, nebuloasa legătură cu
şamanismul african), Cornel Gheorghiţă diluează filmul. Sunt
secvenţe căutat simbolice dar seci, fără a produce emoţii
(incinerarea), sunt inserturi de documentar cărora nu li se află
motivaţia (datele despre Sulina), sunt simboluri obscure sau
obscurizate (motivul măgarului care apare într-o scurtă secvenţă cu
Luca, filmat la Sulina, cu sicriul in formă de măgar în care
bărbatul doreşte să fie adus acasă, cu măgarul viu pe care la
graniţa cu Ungaria un personaj de tip să zicem şamanic i-l predă ca
pe un talisman, ca pe-un dat sfânt etc.).
La schimb, filmul produce secvenţe memorabile în aproape orice
apariţie a personajului Magdalena, în scenele de satiră socială
(justă observaţia Iuliei Blaga că unele vin din Kusturica).
Calitatea imaginii este un atuu important al filmului, iar actorii
sunt în ordine, cu un plus evident pentru Adriana Trandafir.
Un film bun, interesant, care provoacă şi, mai ales, nu
plictiseşte.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al
Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat
al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză
i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti,
Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER
pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica
"Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti.