Crime la televizor şi în viaţă/ de Stelian Ţurlea

M-am întrebat de multe ori, urmărind ştiri oribile de fapt divers, de la noi sau de aiurea, mai ales la televizor, ce anume îi atrage pe oameni spre morbid, de ce au un rating formidabil, oriunde în lume, toate reportajele despre crime, asasinate, tâlhării, de ce cu cât oroarea e mai mare, cu atât sporeşte audienţa, de ce atât de rar ştirile pozitive atrag. Cum se spune în carte, "pentru cei mai mulţi înseamnă că se întâmplă ceva când e o chestie negativă." M-am întrebat de multe ori, în ultimele două decenii mai ales, de când lucrez şi în televiziune, când citeam despre masacre în şcolile americane, despre efectul pe care l-ar putea avea promovarea cu insistenţă a acestor ştiri pe toate canalele media. Constat din această carte că ororile petrecute au fost cu mult, mult mai numeroase decât ştiam eu, toate mediatizate copios şi probabil toate amintite atent în cartea de faţă. Toate, în mod cert, au avut o influenţă asupra cazurilor similare care le-au urmat, chiar dacă nimeni n-a spus şi n-a putut dovedi asta. Mă întrebam dacă nu cumva trebuie să se întâmple cum scrie Shriver: "Pe termen lung, singura speranţă este ca aceste crime să devină atât de banale, încât să nu mai reprezinte o ştire." Mă întrebam cum ar fi să scrii o carte despre asemenea fapte. Nu ştiam că Lionel Shriver - pe numele adevărat Margaret Ann Shriver - se pregătea s-o facă, a şi reuşit în 2003, iar romanul ei, în acelaşi timp un thriller şi un studiu aprofundat al ambivalenţei iubirii de mamă, a obţinut doi ani mai târziu Premiul Orange. Un roman care, în mod firesc, a stârnit o reală controversă şi a provocat numeroase dezbateri. Adaug acestei lungi liste câteva păreri de cititor bulversat.

Cu doar trei zile înainte de a împlini 16 ani, eroul Kevin încuie în sala de sport şapte colegi de clasă, un îngrijitor şi un profesor, pe care îi ucide unul câte unul cu o arbaletă. Primise arbaleta în dar de la tatăl său. Detaliile masacrului nu le aflăm de la ştiri, ci anevoie şi târziu dintr-o serie de scrisori extrem de personale pe care Eva, mama lui Kevin, le scrie soţului său în încercarea de a-şi explica tragedia şi de a-şi înţelege rolul în producerea ei. Eva este convinsă că a avut o vină, pe care nu reuşeşte s-o desluşească. Dacă n-o acceptă, oricum ceilalţi o vor arunca asupra ei, i s-a intentat, de altfel şi un proces - "numai pentru că eu nu reuşesc să înghit toată vina nu înseamnă că ceilalţi nu o vor arunca oricum asupra mea." Dacă acceptă că a avut o vină, iarăşi nu obţine niciun efect - "Mă umflu în pene tăvălindu-mă în această mea culpa, o frivolitate. Învinovăţirea conferă o putere uimitoare. (...) Dar pentru mine această îndopare lacomă cu învinovăţire nu funcţionează. Nu sunt în stare niciodată să interiorizez întreaga poveste."

Adolescent fiind, Kevin nu este condamnat la moarte, nici la închisoare pe viaţă, ci primeşte doar şapte ani de închisoare, după un proces scurt în care mama a vândut tot pentru a plăti avocaţi capabili să limiteze la maximum pedepasa - şi aflăm la un moment dat că toate ideile lor geniale fuseseră oferite de adolescentul criminal, extrem de inteligent. Dezvăluindu-şi propriile sentimente cu privire la maternitate, carieră, familie şi cultura americană, cu toate consecinţele acesteia asupra comportamentului deviant al adolescenţilor, Shriver îşi ţine cititorii într-o continuă pendulare între vină şi empatie, răzbunare şi iertare, furie şi resemnare. Eva, mama, încearcă să înţeleagă: "Poate că sunt bântuită de întrebarea de ce, dar chiar mă întreb cât de mult m-am străduit să-i găsesc un răspuns." Cine e de vină pentru asemenea fapte e o întrebare pe care cititorul şi-o pune inevitabil - părinţii, societatea, şcoala, răul care se ascunde în noi, toate la un loc? "Vreau să spun varianta mea a poveştii."

Spre finalul cărţii, după ce aflăm cu oroare că, în ziua masacrului, adolescentul îşi mai ucisese, cu acelaşi calm incredibil şi tot cu arbaleta, sora mai mică şi tatăl, mama, care îşi vizitează cu regularitate fiul la puşcărie, îi spune: "Au trecut doi ani. Îmi este dor de tatăl tău. Încă mai vorbesc cu el. Chiar îi şi scriu, dacă-ţi vine să crezi. Îi scriu scrisori. Iar acum ele sunt doar un teanc dezordonat pe biroul meu pentru că nu-i cunosc adresa. Îmi este dor şi de sora ta... foarte tare. Şi atât de multe familii sunt atât de triste. Îmi dau seama că ziarişii şi terapeuţii poate şi alţi deţinuţi te întreabă mereu. Dar mie nu mi-ai spus nicodată. Aşa că, te rog, uită-te în ochii mei. Ai ucis unsprezece oameni. Pe soţul meu. Pe fiica mea. Priveşte-mă în ochi şi spune-mi de ce." Iar tânărul dă un răspuns de-a dreptul terifiant: "Pe vremuri credeam că ştiu. Acum nu mai sunt atât de sigur."

*) Lionel Shriver - Trebuie să vorbim despre Kevin. Editura Vellant. Traducere din limba engleză de Ioana Predoiu şi Ioana Vîlcu.