Un poet convertit la roman: Nichita Danilov/ de Antonio Patraş

Mi se pare inutil să mai spun - hai totuşi să o fac, de vreme ce tot am început - că şi proza lui Danilov, la fel ca poezia sa, se hrăneşte din aceleaşi obsesii, gândiri şi imagini turnate acum într-un tip de discurs configurat (dacă n-o fi şi asta cumva tot o prejudecată) după alte reguli. De la un registru la celălalt trecerea se face firesc, pentru că poetul exersase un registru variat şi complex de modalităţi expresive şi se familiarizase de mult cu tehnicile articulării de scenarii epico-simbolice. Alergător de cursă lungă, Danilov depăşeşte tot mai sprinten de la un timp încoace obstacole dintre cele mai dificile şi tatonează obstinat, fără sfieli de începător, proza cu apertură metafizică, literatura marilor întrebări, în răspăr cu "noile valuri" precar alfabetizate în cultul prozaismului şi platitudinilor descurajante.

Educat la şcoala marilor prozatori ruşi, autorul a învăţat că, privită dintr-un unghi convenabil, realitatea imediată dezvăluie surse inepuizabile de mister, tot aşa cum din miezul celor mai banale lucruri pot ţâşni uneori privelişti fantastice, de tainică ambiguitate. În rândurile de faţă mă voi referi la un roman mai vechi al lui Danilov, Maşa şi extraterestrul, în care autorul aruncă fără să se codească numeroase săgeţi în transcendent, doborând încă din primele încercări un fără de prihană "Increat" zvârlit cu dispreţ cât colo, în podul cu vechituri, dar şi un vânat de soi (în persoana mai familiară, deşi nu chiar de tot inocentă a unui extraterestru umblat prin lume şi deprins cu manierele elegante), plasat strategic în prim-planul naraţiunii, adică în casa unei femei lipsite de apărare, dar măiastră în lucrul cu igliţa, dibace în torsul firelor epice şi în împletitul ţesăturii cuvintelor cu un ochi pe faţa prezentului plin de surprize şi cu unul pe dos, spre trecutul evocat când cu înduioşare nostalgică (universul copilăriei), când cu oroare şi spaimă (soţul beţiv, războiul, colectivizarea). Maşa şi extraterestrul. Femeia şi bărbatul. Dialog întotdeauna provocator, deşi fără soluţie, taifas niciodată încheiat, lung dacă nu cât veacul, măcar cât o zi de post...

De altfel, romanul nu ne ţine prea mult pe jar, oferind curiozităţii noastre satisfacţii pe măsura propriei nerăbdări: Maşa apare de la început, şi chiar în rolul personajului ce focalizează perspectiva narativă (în calitate fie de martor, fie de protagonist), de unde şi impresia (înşelătoare) că prozatorul ar intenţiona să plonjeze în hăurile (sau abisurile, cum preferaţi) sufletului feminin. Conştient de riscurile inutile ale unui atare demers, autorul refuză să detalieze la nesfârşit nuanţe evanescente, lasă psihologia pe seama celor ce se mulţumesc cu asemenea îndeletniciri meschine şi, atras de aventurile eroice ale marilor bărbaţi de altădată, se îndreaptă cu temeritate spre orizonturi greu accesibile, singurele pentru care merită cu adevărat (dacă ceva o fi meritând) să-ţi pui pielea la bătaie, să-ţi pierzi pentru totdeauna somnul şi tihna.

De unde venim? Cine este Dumnezeu? Există viaţă după moarte? Ce înseamnă să mori? Dar să trăieşti? Astfel de întrebări (mi-am amintit, nu ştiu de ce, figura cavalerului salvator poposit la curtea Regelui Pescar) frământă conştiinţa scriitorului, şi nu incertitudinile legate de viaţa sentimentală. În fond, emoţiile nu sunt altceva decât dovada incapacităţii noastre de a preţui suficient ideea, carenţă pe care puţine spirite o pot recunoaşte fără ipocrizie. Danilov ştie asta şi o mărturiseşte franc, fără orgoliu de supraom - nici nu a înţeles vreodată să câştige trişând! De aceea, reflecţiile despre fiinţă şi timp, despre univers şi infinitul cosmic nu sunt doar o simplă spoială care să ia ochii celor ce suferă de snobismul filozofării. E îndeajuns de hârşit autorul şi, dacă pentru câteva clipe se lasă furat de jocul speculativ, pentru care a manifestat mereu, e drept, o slăbiciune aparte, imediat se repliază cu o fandare ironică, dintr-un soi de pudoare, sau poate din spaima de a dezvălui celorlalţi propria fascinaţie faţă de lumea austeră şi rece a conceptelor. Aşa-zisul "gnomism" (unii au vorbit chiar despre "misticism") al literaturii lui Danilov nu trebuie scos din context, pasajele de factură "oraculară" nu trebuie excerptate, pentru că scriitorul nu-şi propune să facă proză "de idei", eseistică, şi nu-şi împodobeşte romanul, asemeni prinţului filosof, cu alese sentenţii, spre luminarea minţii şi îndreptarea moravurilor. Când împrejurările o cer (deseori) şi personajul simte anxietăţi irepresibile faţă de tainele impenetrabile care ne înconjoară, reflecţia se iveşte firesc şi spontan, în forme poate nu îndelung şlefuite, dar proaspete, fără artificialele şi, s-o recunoaştem, de cele mai multe ori rizibilele opintiri dialectice. Oricum, dincolo de ingenuitatea problematizărilor, perfect adecvată însă identităţii personajelor (să fim înţeleşi: nici gândurile, nici... "clopoţeii" nu aparţin autorului decât, aşa zicând, als ob), Danilov pune în relief tensiunea şi contradicţiile sfâşietoare ale cugetării, întotdeauna răspunzătoare de nefericirea pământenilor, fie ei extratereştri sau nu.

Situată la hotarul dintre veghe şi vis (întâlnirea dintre Maşa şi bizarul vizitator se consumă în intervalul dintre seară şi dimineaţă), naraţiunea relatează tot felul de întâmplări ciudate într-o atmosferă halucinantă, generată de suprapunerea planurilor (timp, spaţiu, cauzalitate etc.) şi de interferenţa perspectivelor. Aici, în zona acestui bruiaj metodic al percepţiilor şi a distorsionărilor cu schepsis se vădeşte mai acut talentul lui Danilov, în imaginarea de episoade stranii ce ascund mereu unul sau mai multe tâlcuri deloc uşor descifrabile. Înceţoşarea structurilor parabolice, în manieră onirică, scoate astfel romanul din cadrul îngust al textelor "cu cheie" şi al literaturii "eseistice", sugerând posibilitatea altor trasee de lectură, în acord, de altminteri, cu intenţiile ambiţioase ale prozatorului. Bun, dar ce fel de roman o fi plăsmuit scriitorul ieşean?

Ceea ce iese în evidenţă la o lectură oricât de grăbită e diversitatea temelor, a formelor şi a tipurilor narative: există mai întâi un roman politic de accentuată tentă satirică, pe tema colectivizării şi a victimelor represiunii comuniste; un roman al copilăriei, de factură evocatoare, cu atmosfera şi amănuntele tezaurizate de memoria afectivă; un roman al actualităţii, ce conturează peisajul dezolant al noilor realităţi sociale postdecembriste, cu exodul emigranţilor în căutarea unui loc de muncă, familii destrămate etc. Se pot decela apoi un filon sentimental (viaţa intimă a Maşei), unul detectivistic, altul fantastic, anti-utopic. Şi or mai fi vreo câteva, nu mai stau să verific acum. De toată lauda mi s-a părut faptul că mozaicul acesta narativ este strunit în chingile unei structuri de uimitoare coerenţă: în ciuda impresiilor de moment, fiecare detaliu îşi dovedeşte importanţa şi forţa de sugestie, adăugând nuanţe preţioase nucleelor pe care se sprijină eşafodajul epic. Nu ştiu dacă prozatorul şi-a atins pe deplin scopul (deseori am avut impresia că vrea să spună totul, până la capăt, de unde şi o anume precipitare a discursului, semn al tensiunii neobişnuite care va fi marcat procesul elaborării), dar ceea ce i-a ieşit de sub condei e cu mult peste ce se publică şi se premiază astăzi drept literatură de calitate.

Maşa şi extraterestrul, roman al cărui titlu aminteşte parcă de capodopera lui Bulgakov, mizează, cum spuneam, pe efectul fantasticizant provenit din desfiinţarea programatică a graniţelor dintre natural şi supranatural, viaţă şi moarte, în buna tradiţie a genului. Cele două personaje din naraţiunea-cadru sunt un fel de oglinzi ce reflectă diferit una şi aceeaşi realitate: lumea Maşei e creionată în culori vii, cu procedeele cunoscute oricărui prozator realist, pe când universul din care coboară extraterestrul (nemuritor precum "morţii vii" din Cimitirul Buna-Vestire sau ca bizarele făpturi din Solaris,chemate la viaţă de dorinţele cele mai ascunse ale oamenilor) devine înspăimântător prin contrast (credinţa este asemănată cu un joc de cărţi, fiinţele posedă trei sexe, oamenii sunt ne-oameni pentru că au văzut "adevărul", moartea este un privilegiu acordat numai cu permisiunea autorităţilor etc.). Extraterestrul apare în postură de Ales, singurul care se întoarce dintr-o călătorie fără sfârşit, în veşnicie, pândit fiind mereu de pericole despre care Maşa nu are nici cea mai mică idee. Dintre corespondenţele care se stabilesc între episoadele relatate de cei doi merită amintite secvenţele despre televizor (alegorică apariţie!), considerat de babulea Tatiana, bunica Maşei (ce personaj extraordinar!), "o cutie diabolică, umplută cu tot felul de suflete păcătoase", intuiţie confirmată, mai târziu, de extraterestru: "lumea celor morţi se învecinează cu lumea celor vii şi între ele nu există decât o singură peliculă asemănătoare cu sticla micului ecran". Apoi, obiceiul bătrânei de a confunda lucrurile indică, de asemenea, suprapunerea firească a celor două universuri, ca şi numeroasele fragmente evocatoare amintind de rituri străvechi, imemoriale: tatăl Maşei aruncă monede în fântână pentru a afla, după sunetul apei, dacă anul va fi îmbelşugat; scena colectivizării e relatată în maniera profeţiilor sumbre: peste tot se ivesc semne rău prevestitoare (broaştele râioase murdărind fântânile, cocostârcii înfometaţi, cei doisprezece pui de şobolan îmbrăcaţi în straie de arhierei, "diavolul" Ippolit călare pe o ciudată Şobolăniţă etc.).

După epuizantul taifas, în care locvacitatea întreţinută cu pahare de vodcă a trezit în sufletul celor doi tot felul de amintiri, unele duioase, altele cumplite, înainte de a se despărţi de primitoarea sa gazdă vizitatorul îi dezvăluie şi ultimul lucru de taină: puterea "metamorfozării". Lucru căreia Maşa nu-i mai poate rezista, chiar dacă nu-i prea înţelege rostul "metaforic": astfel, în urma "întâlnirii" va lua naştere un animal fabulos, a cărui grotescă şi simbolică autofecundare trimite la descrierea anticipatoare a Extraterestrului, contrapunct al fantasmelor doritoarei partenere. Noua "entitate" ("trinitatea" Maşa-Extraterestru-capră) anunţă ecloziunea cetăţeanului unei lumi viitoare în care oamenii vor avea "hăuri" (sic!) în loc de suflete. Aluzia la "minunata lume nouă" aşează romanul lui Nichita Danilov, dacă ţinem cu orice preţ să menţionăm un model, în trena distopiei lui Huxley, cu precizarea că scriitorul ieşean nu renunţă la autenticitate şi nu suprimă complexitatea vieţii, a concretului existenţei de dragul dezbaterii ideologice insinuate în pliurile basmului apocaliptic. Fiorul de groază adus de amintirea coşmarului comunist este mult amplificat de proiecţia futurologică, sugerându-se astfel că istoria, cu toate relele ei, e de preferat exilului în spaţiul intergalactic. Dacă tot se înlocuiesc demonii mereu unii pe alţii, fără a dispărea vreodată cu totul ("Plecase un demon, alţii urmau să vină în locul său"), măcar să fie cei pe care îi cunoaştem de mult. Pentru că răul ştiut, oricât de cumplit, e mai uşor de acceptat decât tortura incertitudinii.

Scriitor prolific, poetul convertit la roman a mai publicat între timp două cărţi extrem de interesante ca formulă estetică, foarte bine primite de critică: e vorba de Locomotiva Noimann şi Ambasadorul invizibil. Iar călătoria în oceanul de proză e departe de a se fi încheiat.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.