Opinie Andrei Mocearov: State suverane sau pieţe suverane? (II)

După izbucnirea crizei financiare, primul compromis major, de fapt o cedare din partea statelor, a fost graţierea de facto a infractorilor (cazul Madoff a fost doar puţin praf în ochii naivilor). Perioada dinaintea crizei a însemnat un uriaş transfer de bani prin sofisticate operaţiuni financiare, unele realizate "la negru", fără înregistrarea lor şi fără cea mai mică informaţie privind datele operaţiunilor1, de care au beneficiat câteva "sute de iresponsabili"2 din lumea finanţelor. În loc au fost lăsate grămezi uriaşe de "bani falşi", aşa-numitele active toxice. Acest lucru s-a realizat prin contaminarea graduală, timp de cel puţin 10 ani, a bilanţurilor gospodăriilor, băncilor, sectorului privat nefinanciar, iar în prezent a guvernelor.

Acceptând ipoteza nerecuperabilităţii "pierderii" de la cei care au produs-o, se pune acum problema repartiţiei ei spaţiale (cine plăteşte) şi temporale (în cât timp). Stimularea fiscală masivă din 2009 a fost utilizată, pe de o parte, pentru repornirea motoarelor economiilor şi, pe de altă parte, pentru salvarea băncilor. Astfel, o parte din "cadoul otrăvit" al datoriei a fost transferat în bilanţul guvernelor, adică cetăţenilor simpli. Numai că o parte însemnată a "pierderii" se mai află în bilanţurile băncilor şi ale sectorului privat. Unele estimări susţin că între 1.000-2.000 de miliarde de euro de "bani falşi" se află numai în seifurile băncilor europene.

Şi aici s-a manifestat relaţia asimetrică de putere între pieţe şi state. Cele dintâi au declanşat criza datoriilor suverane a cărei rezolvare (?) înseamnă de fapt transferul în continuare a pierderilor spre bilanţurile statelor, acompaniate desigur de reduceri masive de cheltuieli publice. În acelaşi timp, banii extraşi din sistem îşi fac treaba, încălzind economiile emergente (India, Brazilia, Indonezia) sau cumpărând ieftin active subevaluate de deflaţia produsă de criză (toate programele de austeritate impuse după reţeta FMI sau sub ameninţarea sosirii FMI conţin privatizări ale activelor strategice3).

Capitularea statelor în faţa pieţelor nu este nicăieri mai bine pusă în evidenţă decât în Uniunea Europeană. Deciziile întârziate ale UE din 2010, cu contribuţia decisivă a Germaniei, care au creat stări inutile de tensiune şi asocierea FMI, fără o explicaţie verosimilă, la planurile de salvare a statelor (de facto a băncilor creditoare) le-au supus pe cele aflate în vizor la o presiune enormă pentru a le forţa să adopte planuri draconice de austeritate bugetară. Mecanismul european de stabilizare, stabilit în mai 2010, care permite împrumutarea statelor din zona euro aflate în dificultate, rezolvă partizan problema repartiţiei pierderii, favorizând creditorii, care sunt scutiţi de orice implicare. Împrumuturile presupun măsuri dure de austeritate, cazurile Greciei şi Irlandei fiind elocvente. Plata facturii revine în întregime cetăţenilor, plătitori de taxe.

Noul mecanism de stabilitate propus de Consiliul European, de fapt o inovaţie germană, la 16-17 decembrie 2010, va permanentiza posibilitatea asistenţei financiare începând din 2013, dar acordarea acesteia va face obiectul unei "stricte condiţionări". Va putea fi inclusă participarea de la caz la caz a creditorilor din sectorul privat, în deplină coerenţă cu politicile FMI, în eventualitatea în care o ţară ar deveni insolvabilă.Zona euro a funcţionat încă de la lansarea ei ca o combinaţie care conţinea deficienţe logice: "fără împrumuturi pentru statele în dificultate, fără posibilitatea ieşirii din zona euro, fără posibilitatea încetării de plată" ("no bail-out, no exit, no default"). Propunerea Consiliului European înlocuieşte această incoerenţă logică cu alta, şi anume, o combinaţie între "posibilitatea de încetare de plată, dezechilibre persistente şi lipsa unei uniuni fiscale"4.

Această propunere se bazează de fapt pe ipoteza că crizele pot fi rezolvate prin disciplină fiscală riguroasă. Dezechilibrele au reapărut, după criză, atât la nivel global, cât şi în cadrul UE, fără să existe niciun plan politic credibil de gestionare a lor. Este greu de crezut cum zona euro ar putea supravieţui unei crize severe fără o abordare a dezechilibrelor. Scenariul este deja experimentat: în absenţa unei poziţii fiscale agregate a zonei euro, dezechilibrele produc fluxuri financiare transfrontaliere masive care conduc la distorsiuni ale sectorului financiar şi, în final, la criza datoriilor suverane. Lupta între creditori şi debitori va continua în anii următori până la limita de rezistenţă a cetăţenilor simpli, principalii plătitori ai facturilor datoriilor rostogolite şi transferate.

"Marea recesiune" a fost provocată de un model economic care preamărea minimizarea funcţiilor statului şi încuraja entuziast dereglementarea pieţelor. Programele dure de austeritate bugetară vor conduce la "subţierea" în continuare a statelor. În paralel, procesul de reglementare a pieţelor financiare se desfăşoară timid, întâmpinând o rezistenţă acerbă. Aşadar, putem spune că sunt indicii puternice că criza este utilizată ca o oportunitate pentru a perfecţiona modelul economic libertarian. Acest lucru va avea două consecinţe majore: sacrificiul democraţiei şi sacrificiul funcţionalităţii normale a pieţelor. Reformele structurale ar trebui să urmărească simetric două obiective: creşterea eficienţei şi repartiţia rezonabilă a produsului final. Urmărirea eficienţei doar pe partea de ofertă pentru maximizarea profiturilor şi neglijarea eficienţei cererii prin micşorarea relativă a puterii de cumpărare vor provoca adâncirea celui mai grav deficit structural: relaţia suboptimală, în continuă deteriorare, între profituri şi salarii5.

Lucrătorii nu vor mai putea cumpăra produsul realizat de ei. Întoarcerea la resturile intelectuale ale teoriei economice clasice, care pretindea că oferta îşi creează propria cerere şi că sursele ciclurilor economice sunt schimbările în preferinţe (şomajul este rezultatul unei decizii voluntare), ar însemna o teribilă involuţie. Merită să reflectăm la cuvintele lui Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Regatul Unit, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick: "Dacă avem nevoie de piaţă pentru a opri statul să se comporte rău, în aceeaşi măsură avem nevoie de stat pentru a împiedica pieţele să se poarte reprobabil. Aceasta presupune, astăzi, standarde în privinţa pieţelor financiare, limitarea puterii şi a profiturilor lor"6.

Andrei Mocearov este lector universitar, doctor în economie