Opinie Adrian Vasilescu: A fost 2010 un an ratat pentru creşterea economică?

Speranţa că un nou ciclu economic se va întrupa în 2011, mizând desigur pe o nouă fază, de avânt, nu este nicidecum neîntemeiată. Trenul a pornit, dar ar putea avea întârzieri ce ar putea să înceapă a fi recuperate abia în semestrul al doilea. Mai ales că nu au fost găsite încă soluţii pentru depăşirea stării financiare fragile din acele companii risipitoare de resurse. Dintre cele de stat mai cu seamă. Sunt însă şi alte neîmpliniri ce au fost reportate din 2010. Şi, după cum vom vedea, ne vor da dureri de cap de-a lungul întregului an 2011.

Ce schimbări aşteptăm în 2011? Întâi şi întâi, ne dorim să vedem sfârşitul unui ciclu economic, care a avut baza de lansare în anul 2000, şi începutul unui nou ciclu. În decembrie 2008 s-a produs o răsturnare dramatică. Se încheiase faza de creştere economică plus a ciclului actual. Şi începea faza de declin. După ce, timp de nouă ani, epuizasem o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit în 2009 că preţul consumului fără reforme este extrem de greu de plătit. Ne-am trezit, dintr-o dată, că banii sunt mai puţini şi mai scumpi. Iar oferta internă de mărfuri, în condiţiile în care serviciile, industria şi agricultura erau mult rămase în urmă, fusese devansată de cererea de consum. Mai mult, din cauza vechilor reflexe, de care reuşisem să ne rupem, sectorul privat trăia sub nenumărate ameninţări. Economia nu putea produce bani care să fie investiţi în acţiuni de anvergură. Iar de afară, fluxul valutar îşi rărise intrarea în ţară. Aşa că ne-am văzut siliţi să lăsăm în urmă nouă ani de creştere economică mare şi şapte ani de neîntreruptă dezinflaţie. Intrând, începând din ianuarie 2009, în recesiune.

Vremuri grele. Din cauza recesiunii care ne-a dat de furcă doi ani fără întrerupere, s-au închis fabrici, companii din servicii ori din alte sectoare, sute de mii de oameni şi-au pierdut locurile de muncă, salariile au scăzut, viaţa unei mari părţi a populaţiei s-a înrăutăţit. Şi am constatat, treptat, că nu-s deloc puţine vocile care susţin că România nu merge pe un drum bun.

Şocul cel mai dur ni l-a produs despărţirea de iluzii. Să ne amintim că, în România, criza a început cu restrângerea împrumuturilor date de bănci. De aici, inevitabil, am ajuns la ajustarea consumului. De fapt, am ajuns la o încetinire a creşterii bunăstării peste cota veniturilor curente. În plus, societatea românească s-a văzut nevoită să reînveţe că accesul la o bunăstare, pe datorie, pe care începusem s-o încropim, nu este posibil fără îndeplinirea unor criterii cu desăvârşire raţionale. Şi nicidecum emoţionale. Iar cât timp oferta internă de bunuri şi servicii avea să crească nu încet, ca în cel de-al patrulea trimestru din 2008, ci înregistrând valori negative, ca în 2009 şi 2010, populaţia nu a mai avut niciun motiv să spere că ar putea consuma mult mai mult plătind cu banii de la bănci. Şi cu deficit extern. Şi cu deficit bugetar. Şi cu bani trimişi acasă de românii plecaţi în lume, care tot urcau: 3,1 miliarde de euro în 2004; 3,9 în 2005; 5,2 în 2006; 6,3 în 2007 şi 6,6 în 2008. Bani mulţi. Care sub impactul crizei, au început să scadă: 4,3 miliarde euro în 2009 şi 3,4 miliarde euro în 11 luni din 2010. Ne rămânea, aşadar, o unică şansă: un acord de împrumut cu Uniunea Europeană, FMI şi alţi finanţatori internaţionali. Un acord de finanţare ce constituia un obiectiv vital. A fost încheiat în primăvara lui 2009. Care erau condiţiile? Cea dintâi: scăderea deficitului bugetar, ce făcuse un salt periculos în sus după ce ani în şir ne-am situat sub pragul de 3 la sută, înteţind astfel iluzia că am îndeplini un important criteriu de trecere la euro. Şi iată că, în 2008, ne-am trezit cu un deficit de peste 5 la sută. Deficit ce avea să fie şi mai mare în 2009.

A fost creşterea PIB-ului o condiţie a acordului? Nicidecum. Şi nici nu putea să fie. În concepţia Uniunii Europene, pe care şi FMI o îmbrăţişează, ordinea lucrurilor în vederea ieşirii din recesiune este cea firească: mai întâi însănătoşirea bugetului şi apoi impulsul de creştere economică. Aşadar, era normal ca, mai întâi, România să pună accentul pe ajustările bugetare. Absolut necesare. Căci oferta internă nu putea fi niciodată hrănită cu… deficit bugetar. Atât timp cât investiţiile erau încă timide, performanţele aveau să crească încet. Schimbări importante nu aveau cum să intervină. Şi nici mai multă bunăstare nu puteam avea. O alegere radicală era, aşadar, inevitabilă. Ori grăbeam ajustarea structurală, ori eram siliţi şi în 2011 la o restrângere dramatică a cererii de consum solvabile. Altă variantă nu aveam.

De nenumărate ori, în dezbateri publice, am auzit rechizitorii împotriva austerităţii, însoţite de pledoarii pentru grăbirea ieşirii din recesiune încă din 2010. Prin forţarea unor deficite bugetare mari şi a unui surplus de inflaţie, care să ajute atât veniturile fiscale, cât şi creşterea economică. Am mai scris şi mă văd nevoit să repet: cu teze populiste se poate susţine orice. Inclusiv ieşirea din recesiune începând chiar de mâine. Numai că, în nicio împrejurare, cheltuielile bugetare nu pot fi mai mari nici măcar cu un leu decât veniturile bugetare plus împrumuturile angajate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Vom putea face în 2011 ce n-am putut face în 2010? Da… dar numai dacă nu vom mai fi preocupaţi doar de simptome, fără să mergem decât rareori la rădăcini, la cauze. Căci am fost obişnuiţi, în economie, să gândim de azi pe mâine, în loc să concentrăm politicile şi opţiunile economice într-o perspectivă pe termen lung. Şi fără să înţelegem că ieşirea din recesiune presupune un proces îndelungat, complex şi dificil. Şi că implicarea masivă a statului, devenită curea de legătură între bănci şi pieţe, cere din partea societăţii româneşti un efort uriaş de grabnică restructurare, de eficientizare, de perfecţionare a întregii activităţi. Fapt ce implică adaptarea în viteză a economiei la un sistem competitiv, de instituţii şi de structuri performante.

Aşadar, nu poate fi vorba de o ratare a creşterii economice în 2010 pentru că în 2010 nu a existat un astfel de obiectiv. Era limpede că ţara nu se putea angaja pe două fronturi: însănătoşirea bugetului şi ieşirea din recesiune. Fapt ce a făcut ca acest al doilea front, ieşirea din recesiune, să fie reportat în 2011.