Ce nu pot face două mâini nedibace/ de Bogdan Creţu

Sunt prea stresat, tensionat şi nerăbdător în momentul în care scriu acest articol pentru a mă putea concentra asupra unui subiect serios. Sunt în toiul unui concurs de care depinde în mare măsură modul în care voi traversa criza. Prin urmare, permiteţi-mi să rămân în zona micilor speculaţii pe marginea unor teme care nu sunt la zi.

Nu voi scrie, deci, nici despre sărăcia care ne aşteaptă, nici despre guvern, nici despre FMI, nici nu vă voi mărturisi dacă regret că am votat cu Băsescu (poate regret, dar sigur nu regret că nu am votat cu Geoană), nici măcar despre retrogradarea echipei Poli Iaşi în Divizia B, acolo unde îi este locul şi de unde va mai ieşi, dacă dă Domnul, în următoarea campanie electorală, când primarul va mai avea nevoie de susţinerea suporterilor.

Completând un CV în format european, am dat peste o rubrică banală pentru alţii, care m-a pus în încurcătură. Îmi cerea să precizez care sunt abilităţile mele tehnice. M-am uitat peste unele modele: unii oameni depanează aparate electrocasnice, alţii se pricep la mecanică, alţii au hobby-uri încă şi mai meticuloase. Eu unul am stat şi m-am tot gândit şi, ca să fiu sigur că nu-mi scapă nimic, mi-am chestionat şi soţia. Da, a rezultat clar: nu mă prea pricep la nimic în domeniul ăsta. Aşa că am scris sincer: "Nu am". Nu ştiu să repar aspiratorul, calculatorul (nu mă pricep nici să-mi instalez Windows-ul), nici să demontez broasca de la uşă, dacă e nevoie, nu ştiu să schimb garniturile la robinet, nu sunt în stare să înlocuiesc plăcuţele de frână la maşină, nici măcar nu ştiu să completez lichidele consumabile sau să schimb ştergătoarele. Nu pun parchet, nu montez geamuri, nu tencuiesc, nu pun gresie, faianţă, nu mi-am izolat singur pereţii.

Când îmi pică vreo priză chem un electrician, când îmi picură vreo ţeavă găsesc un instalator şi tot aşa. Singur nu sunt în stare să fac nimic. Mint: săptămâna trecută am schimbat, cu chiu, cu vai, un întrerupător. Mi-am notat precaut pe o hârtie cum erau prinse firele şi am deşurubat şi înşurubat la loc 3... şuruburi (ce altceva?), plus încă două care fixau totul. Am fost foarte mândru de mine însumi, un ceas am tot privit cât de frumos vine noul întrerurpător, cât de trainic este el prins în perete, culmea e că mai şi funcţiona (funcţionează încă). Doar pe nevastă-mea nu am reuşit să o impresionez. Ce să-i fac, e mai greu, ea are doi fraţi şi un tată pricepuţi la toate.

Problema nu e doar că nu mă pricep, ci mai ales că nu am răbdare. Dacă trebuie să fac ceva ce cere atenţie şi migală, mă iau toate căldurile, îmi creşte pulsul, înjur şi gata, o las baltă. Nu vreau să învăţ pentru că nu e de mine. În plus, am două mâini stângi (deşi sunt, of, dreptaci). Când eram mic, eram cam singurul din clasă care lua notă mică la lucru manual, atunci când trebuia să batem cuie într-o scândură: nu ştiu cum se făcea, că al meu se îndoia inevitabil (lăsaţi prostiile, nimic nu e psihanalizabil aici).

Nu am să uit niciodată ce corvoadă, ce tortură era să decupez, cu trusa de traforaj, un arici. Ştiţi, ariciul are ţepi, ca să decupezi fiecare ţep în parte ai nevoie de răbdare, de atenţie, de fineţe. Eu consumam cam o duzină de pânze pentru ferăstrăul ăla mic (ce era să fac dacă se rupeau?) şi vreo două săpunuri de-ale mamei. Şi mulţi, mulţi nervi. Fireşte, la final, ariciul meu semăna cu un bursuc dat cu gel, dar măcar încercasem.

Acum, aş face orice, doar treburi casnice nu. Sau măcar nu din acelea care pretind atenţie şi răbdare, precizie. Sparg cu plăcere lemne, dacă este cazul, car saci cu pietriş, cu ciment, demolez pereţi, dar să nu mă pună cineva să demontez o priză sau să migălesc ceva. Ţin minte că, în timpul facultăţii, un coleg de cameră îşi alunga plictiseala demontând yala de la uşă, desfăcând-o în mici particule (aşa mi se părea mie) şi asamblând-o la loc după aceea. Era ocupaţia sa intelectuală. Eu citeam, la altceva nu mă pricepeam. Nici acum nu mă pricep. Nu sunt, cum se spune, bărbat în casă.

Mă descurc bine cu băieţelul meu de 10 luni, îl fac să râdă, am grijă de el, suntem, ce mai, foarte buni prieteni. Când era mai mic, mă temeam să-l ţin în braţe, deveneam rigid şi nu ştiam ce să fac cu mâinile. De vreo două ori era să-l şi scap (o dată am şi făcut-o, dar ssst!). Acum aş face orice pentru el, dar, când rămânem între noi, băieţii, şi trebuie să-l îmbrac sau să-l dezbrac, mă ia ameţeala. Când trebuie să-i mai montez şi scutecul Pampers, simt că mă apucă un dor de soţie... Sărăcuţul rezistă cât rezistă, după aia mă ceartă în felul lui. Ce să fac, e vina mea că o femeie cu mâini agile a inventat bluziţa cu şase nasturi pentru nou-născuţi, trei pe o parte şi trei pe celalaltă, dispuşi pe diagonală? Când în cele din urmă, îi închei pe ultimii, mă uit şi văd că s-au descheiat primii. Şi, ca să-i închei la loc, trebuie să umblu la ultimii trei... Şi tot aşa, până încep să-mi pierd cumpătul şi să bodogănesc, sub privirile amuzate ale micuţului care parcă râde de mine.

Acum câteva luni, am chemat un electrician să-mi schimbe panoul electric. Era absolvent de istorie, savura ignoranţa mea evidentă (nu ştiam ce e aia "masă" pe la firele alea pe care le tot sucea el) şi probabil că o raporta la pereţii acoperiţi de cărţi. Îi păream un lunatic. Mi-am amintit, ca să mă consolez, un eseu al lui Al. Paleologu, intitulat Despre bărbăţie. Autorul acuza prejudecăţile care susţin "că un bărbat trebuie neapărat să se priceapă la reparat o sonerie, de pildă, sau la alte lucruri mecanice, să se descurce în treburi administrative şi utilitare, să fie răzbătător, să nu fie credul, naiv, romanţios". Şi altele, şi altele... Acelea care fac ca un bărbat să pară dur, intransigent, cinic, brutal, insensibil etc.

Ei bine, moralistul încheia cu o constatare care mi-a plăcut, dar care m-a şi pus pe gânduri: "Intrepiditatea sportivă sau războinică face frumuseţea sexului zis tare, dar fapta cea mai bărbătească e de a citi Critica raţiunii pure şi cu atât mai mult, bineînţeles, de a o scrie". Ehei, nu-mi este dat mie să scriu aşa ceva, dar de amăgit mă mai pot amăgi cu altele... Poate că nu e totul pierdut. Oare dacă îmi închei, anul ăsta, cartea despre bestiarul lui Cantemir, mă pot socoti bărbat? Chiar dacă nu ştiu să repar nimic prin casă?

Depinde de carte! Dacă nu îmi iese, promit să mă dau pe brazdă şi să devin un bărbat priceput la cele practice.

BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vi[niec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Ia[i", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romånia literar`"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei "Ateneu"), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în "Ziarul de Ia[i". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Ia[i, din 2006.