Opinie Dan Armeanu: Aplicarea de măsuri fiscale prociclice întârzie revenirea economiei

Neaplicarea unor măsuri de ajustare macro-economică în situaţia de avânt din anii 2006-2008 şi nici măcar când situaţia se impunea, în 2009, ci abia în 2010, face ca România să (re)intre mult mai târziu pe făgaşul creşterii economice pe care s-au angajat deja celelalte ţări europene.

Amânarea creşterii economice a României s-a datorat, printre altele, şi aplicării cu întârziere, în ultimii ani a măsurilor fiscale. Mai mult, un pas greşit pe care România îl tot repeta în ultimii ani consta în faptul că a utilizat o politică fiscală prociclică. Ce înseamnă de fapt acest lucru?

O astfel de politică fiscală duce la amplificarea variaţiilor ciclului economic şi nu la stabilizarea acestuia. Altfel spus, politica prociclică determină un efort mai mare din partea politicii monetare în a stabiliza preţurile şi a reduce inflaţia, iar necorelarea politicilor macroeconomice este întotdeauna un semnal negativ. Semnalul de alarmă, în acest sens, a fost tras în nenumărate rânduri, însă nimeni nu s-a uitat cu atenţie la acest aspect.

În perioada de creştere economică, politicile fiscale expansioniste utilizate au contribuit, printre altele, şi la adâncirea deficitului bugetar de la 0,8% din PIB în 2005 la 5,4% în 2008 sau 7,4% în 2009. De asemenea, un alt efect al acestor măsuri fiscale expansioniste a fost creşterea datoriei publice în PIB de la 12,6% din PIB în 2006 la aproape 22% în 2008. O menţinere a datoriei publice la un nivel redus permite contractarea de împrumuturi pentru modernizarea economiei, ceea ce nu s-a întâmplat la noi.

Dacă măsurile fiscale pentru relansarea economiei ar fi fost luate încă de la sfârşitul anului 2008 sau începutul lui 2009, costul social al reducerii deficitului bugetar ar fi fost mult mai mic.

În general, cu cât măsurile fiscale reclamate de situaţia economică sunt amânate, cu atât intensitatea lor creşte, iar efectele asupra mediului economic şi populaţiei sunt mai aspre.

De asemenea, cu cât instrumentele fiscale sunt aplicate mai târziu, cu atât deficitul bugetar se poate adânci şi necesită măsuri suplimentare. Acestea nu fac altceva decât să alimenteze cercul vicios al politicii fiscale sau trimit la resurse financiare împrumutate.

Astfel, politicile fiscale şi bugetare ar fi fost mult mai eficiente dacă s-ar fi aplicat în mod corespunzător în perioada de început a crizei economice şi s-ar fi evitat căderea generalizată a economiei. Neaplicându-se însă cele menţionate mai sus, s-a ajuns anul trecut la soluţia extremă de utilizare a politicilor prociclice şi bugetare restrictive care nu fac altceva decât să amâne revenirea economiei cel mai probabil în 2012.

În locul realizării ajustărilor fiscale şi bugetare care erau impuse de situaţia economică, România a preferat să recurgă la o variantă simplistă care să genereze costuri sociale minime pe termen scurt şi care a fost preferată şi ca urmare a alegerilor din 2009.

Această soluţie a constat în încheierea acordului de finanţare cu FMI. Scopul acestui angajament este bine ştiut: atingerea ţintelor de deficit bugetar - 6,8% din PIB în 2010 şi 4,4% în 2011. Principalul avantaj al acordului de finanţare a fost scăderea riscului de ţară şi creşterea credibilităţii pe plan extern care nu s-a materializat însă în creşterea investiţiilor străine aşa cum se aştepta. Mai mult, întârzierea ajustărilor fiscale şi încheierea acordului cu FMI au condus la dublarea datoriei publice în 2010 faţă de 2008 şi la amânarea creşterii economice.

Toate ţintele macroeconomice impuse de FMI au urmărit îndeplinirea unor obiective pe termen scurt fără să ţină seama de efectele colaterale negative pe termen lung, de modalitatea prin care se obţin şi de gradul lor de suportabilitate din partea populaţiei. De exemplu, anul trecut Fondul a acceptat două măsuri fiscale simpliste şi luate intempestiv (reducerea tuturor salariilor bugetarilor cu 25% şi creşterea TVA până la 24%) care au generat efecte negative mai mari decât beneficii numai pentru a ne încadra într-un deficit de 6,8% din PIB.

De asemenea, toate estimările şi previziunile Fondului pentru economia românească au avut un grad mai mic sau mai mare de eroare şi au influenţat evoluţia ulterioară a politicilor fiscale.

Astfel, previziunile pentru anul 2010 au fost la început de creştere economică de 1,3%, revizuită la un moment dat la 0,9% pentru ca, în final, să avem de fapt o scădere de 1,9%. Pentru anul 2011, prima previziune se referea la faptul că România va avea una dintre cele mai mari creşteri economice din UE, de 5,2%, iar cea de-a doua la o creştere mult mai mică, de numai 1,5%. În realitate, anul acesta s-ar putea să înregistrăm din nou o scădere economică. Dacă previziunile erau mai pesimiste sau mai realiste, oare statul ar fi accelerat utilizarea pârghiilor fiscale şi le-ar fi corelat cu acestea?

Oare nu sunt prea mari diferenţele dintre previziunile Fondului, condiţiile impuse şi ceea ce s-a întâmplat în realitate cu economia românească? Ce influenţează politica fiscală? Intensitatea crizei economice, efectele crizei asupra consumului, a investiţiilor, comportamentului întreprinderilor, dar şi mărimea datoriei publice sau a deficitului bugetar.

Măsurile de austeritate luate de Guvern nu au făcut altceva decât să adâncească haosul politicilor bugetare şi să compenseze amânările unor decizii competente, dar şi un deficit bugetar imens acumulat anterior.

Creşterea consumului, a investiţiilor şi poate chiar revenirea economiei ar fi avut loc dacă s-ar fi aplicat la timp măsuri fiscale anticiclice, în condiţiile în care nivelul datoriei publice era redus. Afirm aceasta pentru că, sub incidenţa restricţiilor bugetare, atât agenţii economici, cât şi populaţia ar fi consumat mai mult din venitul suplimentar decât l-ar fi economisit. Nu s-a întâmplat aşa, ci dimpotrivă!

Criza economică actuală a făcut ca politicile fiscale prociclice promovate de Guvern să nu-şi arate efectul în relansarea imediată a economiei. Mai mult, ele au sufocat consumul şi investiţiile şi au generat o lipsă colectivă de încredere în potenţialul de revenire a creşterii economice.

Politica fiscală s-a realizat sub auspiciile dilemei deficit-creştere economică şi s-a concretizat în ajustări fiscale de mare intensitate care din punct de vedere teoretic sunt recomandate în perioadele de avânt economic.

Aplicarea cu întârziere a politicilor fiscale, incoerenţa şi necorelarea acestora cu politicile monetare sau bugetare reprezintă factori importanţi ce au condus la prelungirea recesiunii şi amânarea revenirii economice cel mai probabil pentru anul viitor.

Dan Armeanu este prof. univ. dr. la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice, Bucureşti