Cuvinte pentru toţi (I)/ de Ziarul de Duminică

În cei aproape 11 de ani de existenţă, Ziarul de Duminică a găzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare (print sau internet) dialoguri cu personalităţi pregnante, din varii domenii, ale României contemporane şi nu numai. Nu puţine dintre cuvintele acestora, rostite la invitaţia redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene şi se constituie într-un "îndreptar" pentru corecta înţelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere de re-lectură esenţializată a unor segmente relevante din dialogurile publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmaţia de mai sus şi se constituie într-un (sperăm) util şi necesar recurs la memorie. Vom dedica acestui demers (aplicând criteriul diversităţii iar nu pe acela al cronologiei apariţiei interviurilor) mai multe ediţii ale Ziarului de Duminică.

Ion Zubaşcu (foto 1)

Poet, cîntăreţ, ziarist, Ion Zubaşcu s-a născut în 18 iunie 1948, în localitatea Dragomireşti, Maramureş.

Pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui. Este motivul pentru care, deşi am scris în spiritul şi în ritmul generaţiei, nici n-am reuşit să-mi public cărţile la timp, din pricina biografiei mele foarte contorsionate, de om singuratic care a ieşit mereu în larg doar cu tavanul în cap, dar nici nu m-a stresat foarte tare nepublicarea lor, pentru că oricum nu-mi puteam citi poemele, foarte elaborate, la concurenţă cu ceilalţi, decât unui public restrâns, pe la locurile şi festivalurile unde se aduna generaţia '80, în afirmare. Or eu cântam de foarte tânăr muzică folk şi aveam un public de succes şi săli pline în toate oraşele ţării, inclusiv în săli polivalente şi pe stadioane, pe unde am umblat cu Cenaclul Flacăra, în primii lui ani curaţi de activitate, până în 1982, când m-am retras ireversibil şi m-am despărţit public de Adrian Păunescu.

Paradoxal, mă simt contemporan abia cu cărţile de poezie ale tinerilor afirmaţi după 2000, ale căror cenacluri le-am frecventat cu intermitenţe, dar a căror poezie o cunosc foarte bine, în toată fertila ei deschidere spre dimensiunea epică şi dramatică. Poate sunt mai degrabă un douămiist întârziat, cine ştie? Dar cine mai ştie azi cărei generaţii i-au aparţinut Homer, Dante sau Tolstoi? Măcar dacă s-ar reţine secolele în care au trăit şi creat! În istoria mare contează rezistenţa în timp a operelor şi, doar în această măsură, fiinţa fragilă şi trecătoare a creatorului lor.

Odată cu maturizarea textuală a generaţiei '80, nu cred că mai avem ce imita din lume, am imitat până acum tot ce se putea imita şi ne-am sincronizat nu doar cu latinitatea culturală a Europei, ci şi cu spiritual anglo-saxon al Americii. Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini. Cum avem o geografie a noastră, tot astfel avem o istorie proprie, avem o specificitate etnică inconfundabilă şi sub presiunea accelerată a uniformizării globale, spiritul sănătos al literaturii noastre va reacţiona, sunt absolut sigur, afirmându-şi propria individualiate şi unicitate în lume. Şi acum chiar poate face saltul acesta decisiv, nu mai sunem la începutul veacului al XIX-lea, când abia ne-am desprins de alfabetul slavon, ci după două secole de asimilări şi evoluţii în salturi miraculoase, care ne-au făcut competitivi cu oricare literatură matură a lumii. Am toate argumentele în aces sens, dar nu e locul să le dezvolt aici, mai mult. (decembrie 2010)

Radu Aldulescu (foto 2)

După apariţia romanului "Ana Maria şi îngerii" în mai 2010, am fost solicitat-ispitit să mă expun public, prin interviuri ca acesta, mai mult decât în ultimii 20 de ani.

În ultimii 10 ani literatura română şi-a consolidat ireversibil statutul de literatură de mîna a doua spre a treia, în pofida tresăririi-resuscitării de care a avut parte în ultimii cinci ani, printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi: apariţia unei generaţii de critici tineri aplicaţi şi dedicaţi cu totul dezinteresat fenomenului literaturii române contemporane, apariţia colecţiei Ego-proză la Polirom, trecerea Editurii Cartea Românească sub patronajul Polirom-ului. Toate astea au însemnat nişte înlesniri pentru scriitorul român contemporan; nu mai spun că pe mine, practic, m-au salvat-recuperat ca scriitor activ şi totuşi n-au avut puterea să stopeze alunecarea vertiginoasă spre neantizare a literaturii autohtone, pornită în urmă cu douăzeci de ani.

Instituţiile culturale postcomuniste aşadar, cei care le-au condus şi le conduc (i-am tot numit în articole şi interviuri, dar de data asta mă abţin) au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a consolida statutul de literatură de mâna a doua spre a treia a literaturii române, deteriorînd totodată în cel mai înalt grad, într-o manieră de neconceput nici în comunism, imaginea, statutul social şi material al scriitorului, al autorului de literatură propriu-zisă - folosesc acest termen constrâns de împrejurări-vicisitudini fără precedent în istoria literaturii autohtone, într-o vreme când locul scriitorului a fost uzurpat de autorul de teze de doctorat ajustate beletristic, de memorialistul şi autorul de jurnale convertit în romancier, lipsit de un minim instinct literar. Aşa se face că, în pofida aşteptărilor îndreptăţite induse de căderea cenzurii ideologice, în ultimii douăzeci de ani n-au mai apărut romancieri de talia unor Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D.R. Popescu, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Paul Goma şi alţii asemenea lor. N-au mai apărut poeţi precum Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ion Alexandru, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu şi mulţi alţii, poezia fiind punctul-forte al literaturii române.

Oriunde în lumea asta mare, a fi scriitor este aproape similar cu a fi romancier - când vorbim de marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rând marii romancieri ai acelor literaturi. Literatura română însă joacă azi într-un cu totul alt film decât respectivele literaturi, după un regulament cultural de ordine interioară care obscurizează romancierul, un specimen oricum pe cale de dispariţie, exterminat pe toate căile în ultimii douăzeci de ani, pentru a lăsa loc liber în fruntea bucatelor elitelor pomenite mai sus, cu preţul greu al privării de reprezentativitate internaţională. Repet, în pofida propagandei demagogice prin care sunt justificate salariile şi privilegiile funcţionarilor culturali care pasămite muncesc din greu pentru promovarea literaturii române, s-a dorit, s-a urmărit şi chiar s-a înfăptuit cu totul altceva. (octombrie 2010)

Richard Edwards (foto 3)

Richard Edwards este autor şi realizator de proiecte culturale. A coordonat şi a participat la conceperea şi punerea în operă a unor proiecte vizând patrimoniul în mai multe ţări europene şi în Statele Unite.

Feriţi-vă să faceţi confuzie între memorie şi istorie. Istoria reprezintă reconstrucţia, mereu incompletă şi problematică, a ceea ce nu mai este. Istoria înseamnă să vezi şi să ştii (voir et savoir). Istoria înseamnă cunoaşterea sau relaţionarea evenimentelor din trecut, a faptelor privind evoluţia unui grup social, a unei activităţi umane.

Memoria este un fenomen întotdeauna actual, ea este trăită într-un prezent etern. Walter Benjamin (filosof şi sociolog german, 1892-1940, n. ZD) spune că "trecutul este prezentul memoriei". Moştenirea strămoşilor, patrimoniul nu sunt situate în trecut, ele se trăiesc în prezent, sunt o reminiscenţă a originilor, a miturilor întemeietoare.
Istoria este o reprezentare a trecutului, o născocire umană a Renaşterii. Omul occidental trăieşte experienţa distanţei istorice, realizează o ruptură cu trecutul, cu trecutul său (asta în vreme ce Herodot, numit de către Cicero "părintele Istoriei", şi Tucidide, care-i va continua opera, sunt mai degrabă nişte martori care scriu o istorie în care tocmai se află). Istoria ne ajută să ne dobândim identitatea.
Fiind afectivă şi magică, memoria păstrează şi trăieşte detaliile care o susţin: amintiri vagi, volatile. Ea poate să-şi schimbe sensul şi cauzele; ea alege, trădează, cenzurează. Memoria deţine puterea de a imagina, adică de a putea să producă imagini, de a reprezenta lucruri care ocupă spaţiul, de a aduce la suprafaţă ceea ce este absent.
Sf. Augustin a spus că "memoria este prezentul trecutului", în vreme ce ea, dimpotrivă, se sustrage timpului şi trecutului.

Eu consider că istoria presupune analiză şi discurs critic. De altfel, Roland Barthes spunea: "Istoria nu se întrupează decât dacă o privim şi, ca să o privim, trebuie să fim excluşi din ea." Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă în vileag.
Astăzi, memoria şi istoria ezită: în vreme ce veacul al XIX-lea este considerat, în Europa, ca fiind cel al istoriei, odată cu cel de-al doilea război mondial am pătruns în secolul memoriei (până într-atât încât am ajuns să confundăm rolul memoriei cu cel al istoriei). În anumite locuri ale memoriei se cuibăreşte pierderea sentimentului de continuitate dintre trecut şi prezent.
Or, ca să trăim memoria se cuvine mai întâi să ne însuşim trecutul, poveştile, influenţele, manifestările şi reprezentările sale, pentru ca apoi să ne eliberăm de ele. Atunci, acest trecut poate fi depăşit conservându-l, transformându-l, reutilizându-l, ba chiar distrugând-l spre a ne înscrie în viitorul prezentului. (octombrie 2010)

Mircea Tiberian (foto 4)

Pianistul şi compozitorul de jazz Mircea Tiberian s-a născut la Cluj, în 1955, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la Bucureşti.

În 1980, a absolvit Conservatorul bucureştean.

Eu am început să mă "trezesc la artă" la sfârşitul anilor 60, perioadă în care modernismul obţinea victorie după victorie pe toate fronturile. A nu fi original, a semăna cu cineva, a fi tradiţional însemna atunci o trădare a "misiunii artei". Am fost injectat încă din liceu cu ideea că sunt unic. Debutul meu s-a făcut sub semnul lui "Nu-mi pasă ce credeţi despre mine, posteritatea mă va judeca". Apoi am căzut în extrema cealaltă, crezând că sunt cel mai mare ignorant din lume şi petrecând ani mulţi doar cu "studiul maeştrilor", fără să-mi pese de originalitate. La mine "extremismul juvenil" a avut forme mai acute.

În vremurile noastre, un CV de succes conţine obligatoriu fraze de genul: "A cântat cu" sau - dacă cel care redactează e mai subtil - "Cariera i s-a intersectat cu artişti precum". Urmează o listă de nume pe cât posibil mai cunoscute. Mărturisesc că unul dintre concertele de care îmi aduc aminte fără plăcere e cel în care am cântat cu o mare vedetă a jazzului: Larry Coryell. Programul era inept, iar marele ghitarist era atât de beat, încât a schimbat în ultimul moment toate tonalităţile (se ştie că la chitară aceasta e doar o problemă de a pune mâna mai sus sau mai jos). La pian nu e deloc la fel. Totul s-a rezumat la o încercare de a salva un concert pe care, parcă în mod intenţionat, Larry încerca să-l dinamiteze. Trec peste comportamentul arogant sau lipsa de respect faţă de muzică şi muzicieni. Din păcate, mi se aduce aminte mereu (laudativ) de acel concert. Am scris despre acest episod în ultima carte, "Cartea de muzică". Muzicienii care au avut importanţă pentru mine au fost cei cu care împărtaşeam aceeaşi, dacă îmi permiţi expresia, "viziune", sau mai bine zis, cu care am avut "afinităţi elective". Deunăzi mergeam în tren cu un contrabasist american pe nume Chris Dahlgren. Mărturisesc că, obişnuit cu muzicienii de la noi care, cu mici excepţii, dacă citesc ceva, acela e ziarul lăsat pe banchetă de un alt călător, am avut un mic şoc să văd că omul meu citea "Mille Plateaux" de Deleuze şi Guattari. Aceştia sunt muzicieni cu care poţi comunica pe scenă şi ai ce să comunici. Celelalte genuri de relaţii muzicale pot uşor degenera în mezalianţe artistice.

Muzica şi poezia se află acum într-o situaţie atât de dificilă din punct de vedere social, încât e bine să apară împreună măcar din solidaritate dacă nu din calcul strategic. În realitate legăturile dintre muzică şi poezie sunt mult mai profunde. Muzica este pur algoritm sufletesc, iar poezia e algoritm sufletesc în gânduri, în cuvinte.

Când începi să aştepţi şi să asculţi, vine muzica la tine. Şi ceea ce auzi e mult mai natural decât tot ceea ce ai putea inventa sau închipui. Dacă această muzică vine dintr-un fond mai profund al psihicului nostru sau de la cer (care poate sunt acelaşi lucru) nu am de unde să ştiu. De cele mai multe ori însă, din neatenţie, ne repezim şi omorâm ceea ce e cu adevărat artistic în demersul nostru numit artistic. (iunie 2010)

Constantin Chiriac (foto 5)

Despre Constantin Chiriac, toată lumea vorbeşte de bine. Asta doar când nu vorbeşte de foarte bine. E un model de manager de succes care ar trebui studiat in instituţiile de specialitate şi, la o rigoare, exportat, ca brand românesc.

Suntem intr-o perioadă foarte dificilă, probabil cea mai dificilă de după război, la nivel planetar. Iar in România trăim o intreagă nebuloasă, o necunoaştere şi o tulburare fără precedent, un moment de uriaşă neincredere. Pe această platformă generală, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu incearcă să dezvolte cea mai importantă ediţie a sa dintre toate cele 17 de până acum. La mijloc există şi un pariu: intr-o perioadă de criză, un manager bun, ajutat de o echipă solidă, poate să demonstreze, in ciuda resurselor care, inevitabil, sunt mai scăzute, că se poate organiza un eveniment de amploare. Bugetul din acest al Festivalului de la Sibiu este de 5,2 milioane de euro, din care doar 26,3% reprezintă ban public românesc. Intr-o perioadă de criză, trebuie profitat de faptul că lumea tinde să se intoarcă spre emoţie, către sentiment, către nevoia de speranţă, de pozitivitate, de ierarhii şi de valori morale. De aceea, am căutat ca Festivalul să fie exemplar din punctul de vedere al participării. Iar dimensiunea lui este dată de numărul de participanţi, de numărul de evenimente (circa 350), de numărul de locaţii şi de spectatori (circa 35.000, zilnic). Nu in ultimul rând, de calitatea şi diversitatea participanţilor.

Festivalul este un brand. El este inscris ca festival independent, in adevăratul inţeles al cuvântului, cu drepturi de autor, şi a devenit acum un festival al artelor, pentru că incearcă să acopere tot ce inseamnă posibil eveniment spectacular intr-o comunitate, de la spectacolul indoor până la variile evenimente outdoor, sub toate formele, de la teatrul de expresie corporală şi până la spectacolul de lectură, la teatrul "de cuvânt", care promovează textul, la teatrul de păpuşi, până la cele mai experimentale şi mai inovatoare forme dramatice. Există şi spectacole de dans contemporan, de balet, spectacole de muzică, sunt spectacole de flamenco, sunt spectacole de fado, sunt marile spectacole de stradă şi care, de fapt, dau dimensiunea comunitară şi care, din punct de vedere filosofic, transformă o comunitate, pentru că, făcând o cercetare, in orice comunitate foarte rar se intâmplă ca oamenii să meargă la teatru, există probabil un procent de 5% care au obişnuinţa sălii de spectacol. Ei bine, aducând miracolul in faţa omului de rând, astăzi, mâine poimâine, aducând calitate, bun gust, dar şi capacitate de a uimi, de a emoţiona, de a sensibiliza, atunci "vizitatorul" meu de azi devine un potenţial spectator. Un spectator care va veni peste un an sau doi, ori poate, cine ştie, mai repede, in sala de teatru, care va incepe să se imbrace altfel, care va avea bucuria să stea la o terasă, care va avea dorinţa de a comenta, care va dori să aibă o opţiune. Eu cred că asta este marea misiune a societăţii noastre, aceea de face comunităţile să fie conştiente, in aşa fel incât ele să-şi decidă propria soartă, să aleagă in cunoştinţă de cauză şi să inlăture impostura şi marea corupţie care există, din păcate, la modul canceros.

Avem nevoie de aceste intrebări fundamentale, de tipul "Cine suntem noi după douăzeci de ani?", "Care este poziţia noastră in Europa?", "Care este rolul nostru, al artiştilor, in această societate?", "Cum ne raportăm la artiştii Europa, la artiştii din lume?", "Care sunt raporturile noastre cu banul public, cu banul privat?" Intrebările aduc, desigur, şi răspunsuri. Am dorit să aducem, in cadrul festivalului, un târg de carte, pentru că este nevoie de lectură. Sibiubookfest lansează şi el câteva intrebări. In ultima vreme, suporturile tradiţionale ale conţinutului scris sau sau muzical au imbrăţişat provocarea internetului şi a digitalizării. Cum sunt influenţaţi cititorii de aceste noi forme de conţinut? Mai citesc tinerii din zilele noastre? Vor mai exista cărţi tipărite in următorii ani? Vor renunţa pasionaţii de lectură la cărţile tipărite? Cum va influenţa e-book-ul piaţa cărţii? Am dorit, de asemenea, să ne apropiem de zona artelor plastice: l-am poftit pe Dan Perjovschi, care este unul dintre cei mai mari artişti ai României, să facă această prelungire spre plastică, am invitat teatrul de avangardă, teatrul tinerilor, dar şi zona "Sorbona" - cum a fost numită anul trecut - adică zona conferinţelor (cu prezenţe precum cele ale lui George Banu, Dan C. Mihăilescu, Mike Phillips, Oriza Hirata, Spencer Golub, Mircea Dinescu...).

Aici, la Sibiu, piaţa se va intâlni cu produsul cultural, pentru că, fără această validare a pieţei, putem noi să ne ascundem mult şi bine in turnuri de fildeş şi să considerăm că suntem geniali. (mai 2010)

Alex Mihai Stoenescu (foto 6)

Alex Mihai Stoenescu s-a nascut in 1953 si este istoric si scriitor.

Poporul român a intârziat sa se revolte chiar si atunci când traia de ani de zile foarte greu. Tentativele românesti de revolta, la Brasov, la Iasi, gesturile Doinei Cornea, au ramas fara ecou la populatie. Chiar si la Timisoara, intre 16 si 20 decembrie, micul grup de revolutionari autentici si diversionisti a ramas izolat, in timp de populatia orasului se ducea la serviciu, la cumparaturi etc., ba mai si dadea telefoane pe la Militie cerandu-i sa puna ordine in strada. Evenimentul care se numeste cu un termen colocvial Revolutie a fost initiat de URSS si s-a sprijinit fundamental pe instigarea populatiei la revolta; prima si cea mai importanta reactie la aceasta operatie a fost lovitura militara data de gen. Stanculescu in dimineata de 22 decembrie, iar a doua a fost tradarea lui Ceausescu de catre Securitate. A urmat revolta populara impotriva careia s-a lansat fenomenul terorist, organizat de ofiterii superiori si generalii din MStM vinovati de mortii de dinainte. A venit la putere grupul sprijinit de URSS, pentru ca asa era intelegerea internationala. Enuntul ca Timisoara s-a eliberat, ca România s-a eliberat, ca a scapat de comunism si ca a trecut la democratie este o fantezie, bine folosita in anii care au urmat in batalia politica. (ianuarie 2010)