Un culoar aglomerat şi slab luminat/ de Alex Goldiş

Într-un mod asemănător, aproape nimic nu-l recomanda pe autorul atât de inteligentelor tablete despre moravurile cotidiene româneşti sau pe ludicul SF-ist din "Fairia" drept un prozator de cursă lungă, capabil să întreţină, fără alunecări stilistice şi fără redundanţe, un roman de 500 de pagini.

Ce-i drept, măcar în punctul de plecare, Radu Pavel Gheo nu se îndepărtează prea mult de la tematica "românismelor" de tot soiul. Căci romanul e o radiografie a societăţii româneşti de-a lungul a trei decenii - firele naraţiunii pornesc în 1978 şi se opresc abia în 2008. S-ar putea spune că "Noapte bună, copii!" e chiar un roman-frescă, dacă sintagma n-ar presupune o anumită acumulare logică şi totalizatoare. Or, ceea ce impresionează din start la prozator e capacitatea de a cuprinde, în mici detalii aparent anodine, semnificaţia integrală a unei epoci. Un acut simţ social şi o inteligenţă miniaturală ieşită din comun îl fac pe Radu Pavel Gheo capabil să reconstituie, pornind de la marca unui produs, de la un tic lingvistic sau de la o piesă de îmbrăcăminte, Weltanschauung-ul unei perioade. Astfel încât, deşi romanul e compus din scene independente, care nu respectă cronologia reală a evenimentelor, sensul întreg al unei etape din istoria recentă a României e întotdeauna prezent.

Multe sunt detaliile "istorice" care dau farmec şi culoare naraţiunii lui Gheo. În relieful poveştii unui grup de prieteni, urmăriţi din prima copilărie până la maturizarea completă, prozatorul recompune cu precizie datele esenţiale ale unui comunism retro. Şi asta pentru că reperele exterioare ale celor patru copii nu sunt luate din imediatul cotidian al întunecatului deceniu nouă, ci dintr-un Dincolo mereu râvnit şi apropriat pe bucăţi. Marius, Paulică, Cristina şi Leo trăiesc în universul compensatoriu al divertismentului occidental. Muzica din Vest, campionatul mondial de fotbal sau, ceva mai târziu, ţigările şi filmele porno sunt cu atât mai pregnante în mecanismul dorinţei cu cât sunt mai greu accesibile. Rarele momente de acces la obiectul visat devin, astfel, adevărate evenimente ale formării. Nu întâmplător, ritualurile de iniţiere din copilărie sau adolescenţă sunt legate de activităţi precum ascultatul unui top de muzică străină la un post de peste graniţă sau vizionatul unui "film Din Ăla" la o televiziune sârbească. Excelent sunt gestionate lungile episoade care au în centru cele două activităţi "sacre" în formarea copilului comunist. Pe soundtrack-ul topului Hit Diskomer, Marius şi Paulică îşi descoperă primele instincte erotice aproape concomitent cu primele dezamăgiri: pe de o parte, Cristina este atrasă de un anume Leo (devenit automat în conştiinţa băieţilor "Leo pulii"), pe de altă parte, maturizarea ei bruscă începe s-o facă inaccesibilă celor doi puşti. Mare prozator e Radu Pavel Gheo în paginile despre psihologia infantilă, cu atât mai mult cu cât ea nu e refăcută pornind de la pasaje introspective - foarte riscante în astfel de cazuri -, ci de la reacţiile copiilor la obiectele şi evenimentele din jur. Desele dialoguri dintre Marius, Paulică, Cristina sau Leo sunt încărcate, dincolo de uşurătatea inerentă vârstei, de o gamă de emoţii dintre cele mai variate, de la bună-dispoziţie sau euforie inconştientă, până la teamă, spirit de concurenţă, gelozie, nevoia de a epata, plăcerea autoiluzionării etc.

Ceea ce părea la început o naraţiune despre copilăria în comunism începe să se dezvolte, în romanul lui Gheo, într-o poveste despre pierderea inocenţei în general. Teicova, mica localitate de pe graniţa cu Iugoslavia, e un spaţiu utopic nu numai pentru că permite deschiderea spre lumea largă ("obiectele iniţiatice" occidentale sunt, cât de cât, accesibile aici) sau pentru că ilustrează o mică derogare de la ideologia constrângătoare a totalitarismului, ci mai ales pentru că reprezintă tărâmul aproape magic de întâlnire a celor patru prieteni. Un fel de realitate paralelă, pe care Marius, Paulică, Cristina sau Leo o descoperă doar în vacanţe, dincolo de viaţa separată a fiecăruia: "E ceva ce face parte din teritoriul privilegiat şi efemer al copilăriei şi adolescenţei: ai senzaţia că găseşti prieteni peste tot şi de fiecare dată când te rupi de un grup ca să te duci la altul (de la Teicova la Timişoara sau Oraviţa sau invers), uiţi de grupul deja părăsit, îl laşi în urmă, ştiind însă că el aşteaptă undeva, suspendat în timp, ca să te reîntorci la el. Şi de fiecare dată când o faci, totul e la fel ca înainte, ca şi cum despărţirea sau plecarea nici nu s-ar fi întâmplat". O lume fără cusur, pe care Gheo n-o cosmetizează deloc. Căci entuziasmele şi fascinaţiile copilăriei sunt bântuite permanent de spaime şi ameninţări mai mult sau mai puţin reale. Atracţia pentru Dincolo, fie că e vorba de supralumea din cărţile SF citite de Paulică sau doar de realitatea plină de culori a Occidentului, îşi găseşte un balans perfect în frica de Omul Negru sau de fantoma lui Ginuţu (tânăr sinucigaş din motive de amor nefericit). De mare potenţial simbolic, deşi prozatorul nu părăseşte nicio clipă cadrul strict al amănuntelor realiste, e şi pasajul în care atracţia celor trei prieteni faţă de cămăruţa părăsită a căminului sătesc se răstoarnă enigmatic în coşmarul - autoindus? - urmăririi de un monstru nevăzut.

Echilibrul utopic dintre Bine şi Rău înclină decisiv în favoarea ultimului doar odată cu maturizarea completă. Nu atât episodul încercării eşuate de a trece ilegal graniţa către Vest, când Leo, Marius şi Cristina sunt bătuţi şi batjocoriţi de oficialităţi, dă măsura ratării, cât înstrăinarea fiecăruia de grupul fondator. O înstrăinare cu atât mai bizară cu cât fiecare dintre ei îşi vede visul cu ochii. Leo, Cristina şi Marius ajung să experimenteze pe cont propriu the American dream, ba ultimul îşi cumpără şi Chevrolette-ul roşu mult râvnit, în timp ce Paul Găitan se afirmă drept unul dintre scriitorii de vârf ai Iaşului. Ratarea e, în fiecare caz, cu atât mai spectaculoasă, cu cât ea se insinuează în mijlocul reuşitei: Cristina ajunge actriţă, însă doar în industria pornografiei, Marius devine om de afaceri de succes, însă face o fixaţie morbidă pentru imaginea prietenei din copilărie în filme "De Alea", în timp ce Paul se integrează fără probleme în coteriile mediocrităţilor din provincie.

Sigur că, rezumat astfel, romanul pare tezist şi previzibil. Doar că Radu Pavel Gheo îi ataşează un sâmbure simbolic şi o construcţie originală. Metafora centrală a maturizării e figurată în extrem de puternica imagine a unui tunel aglomerat în care individul se simte cu atât mai înstrăinat de ceilalţi cu cât e mai aproape de ei: "Schimbarea s-ar fi petrecut oricum, fiindcă începuse de câţiva ani, numai că în mod normal s-ar fi desfăşurat încetul cu încetul, aşa cum li se întâmplă tuturor oamenilor, fără ca ei să bage de seamă. Mergi înainte în viaţă ca printr-un culoar aglomerat şi slab luminat, unde mulţimea strânsă în jurul tău se îndeasă, te împinge, te obligă să înaintezi, să-ţi faci şi tu loc iar când încerci să te opreşti o clipă şi să te uiţi în jur, atâta cât poţi vedea în semiobscuritate, îţi dai seama că prietenii tăi s-au îndepărtat ori s-au pierdut de tine, au ajuns undeva mai în faţă, au rămas mai în urmă - nu întotdeauna, dar mai mereu -, pe unii îi mai vezi, pe alţii nu, îi strigi ori te strigă, vă apropiaţi pentru câteva momente, apoi vă depărtaţi iar [...]". Construcţia fragmentată, cu coborâri şi urcări surprinzătoare pe scara evoluţiei poveştii contribuie, pe de o parte, la accentuarea senzaţiei de înstrăinare dintre personaje, care par să se redescopere reciproc la fiecare etapă nouă. Pe de altă parte, progresul înstrăinării prin maturizare e întrerupt permanent de intercalarea momentelor privilegiate din copilărie. Evoluţia irepresibilă spre Răul final, evidentă în destinul personajelor, e nuanţată de logica superioară a naraţiunii. După cum presimţirea Răului bântuia jocurile copilăriei, amintirile scenelor de la Teicova vin să însenineze coşmarul maturităţii. Excelentă e ideea reluării aproape mot-à-mot a unui capitol (cu pretextul că ar prezenta perspectiva diferită a lui Marius de cea a lui Paulică) nu numai pentru că potenţează simbolic scena, ci şi pentru că insistă asupra perspectivei unice, monolitice, a copilului. Doar în copilărie e posibilă o identificare atât de radicală cu celălalt, încât inflexiunile limbajului dispar şi ele în totalitate.

Toate aceste substraturi fac din "Noapte bună, copii!" un roman suficient de complex pentru a consacra, singur, un prozator puternic al literaturii române actuale.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.