Opinie Daniel Daianu: Flexibilizarea pieţei muncii şi privatizarea unor întreprinderi nu sunt suficiente pentru a avea o politică industrială

O declaraţie a lui Jeffrey Franks a provocat perplexitate. Vorbind despre economia românească el a făcut referire la faimoasa butadă a operaţiei care a reuşit, dar pacientul a decedat. Probabil a avut în minte ansamblul de măsuri care depăşesc cadrul strict al unui efort de diminuare a unor deficite periculoase şi care ar trebui să învigoreze economia.

Dar şi aşa, remarca sa are un tâlc, care nu poate scăpa celor ce judecă programele susţinute de organizaţii financiare internaţionale; ea exprimă, cred, o îngrijorare vizavi de programul din România. Spun aceasta întrucât acest program nu a reuşit să evite prociclicitatea ajustării fiscale, ceea ce a prelungit recesiunea, dincolo de efectul unor decizii întârziate şi creşterea TVA la 24%.

În acelaşi timp, deşi au fost operate corecţii privind nivelul şi structura cheltuielilor permanente (ceea ce a redus deficitul structural al bugetului), scăderea coeficientului formării brute a capitalului fix nu ajută contracararea impactului crizei asupra potenţialului de creştere economică durabilă (care este probabil să fi coborât la în jur de 3% din PIB anual, de la circa 5% în anii premergători crizei).

Scăderea deficitului bugetar în 2011 la cca 4,5% şi în 2012 la sub 3,5%, care să includă eliminarea arieratelor faţă de sectorul neguvernamental, este un obiectiv temerar.

Fiindcă, dacă nu vom avea creştere economică în 2012 de peste 3%, care să aducă bugetului peste 1% din PIB încasări suplimentare, o colectare mai bună a veniturilor bugetare posibile nu ar fi suficientă şi iar ar trebui să umblăm la cheltuieli, fie la fiscalitate (dacă nu se recurge la un deficit mai mare). Nu intru aici într-o analiză a problemelor bugetului în anii ce vin. Fac însă referire la aspecte care, în opinia mea, merită să facă parte din dialogul cu FMI, Banca Mondială şi, nu în ultimă instanţă, cu reprezentanţii Comisiei Europene.

Pornesc de la informaţia publică că FMI ar fi solicitat Guvernului să privatizeze o serie de întreprinderi. Deşi sectorul public nu mai este dominant în economie (ca acum 10-15 ani), privatizarea poate fi calea de a curma ineficienţa şi căpuşarea unor întreprinderi de stat. În anii trecuţi era notorie starea financiară mai mult decât precară de la Petrom şi Sidex. Odată privatizate, ele au încetat să mai dreneze banul public. Pe de altă parte, cum se face privatizarea contează enorm. Întrucât interesele cetăţeanului trebuie să fie protejate prin condiţiile de privatizare (de pildă, din totdeauna am avut rezerve faţă de termenii privatizării Petrom, faţă de înstrăinarea zăcămintelor petrolifere şi gazeifere).

Ministrul Anca Boagiu a vorbit despre "jaful" din unele întreprinderi de stat. Îmi este greu să înţeleg de ce se tolerează aşa ceva. Este oare privatizarea singura cale pentru a stopa hoţia constatată? În acelaşi timp, a gândi că prin vindere de participaţii acoperim găuri la buget este o judecată simplistă, ce nu rezolvă problema consolidării fiscale în mod durabil.

Totodată, consider că este neînţelept să se piardă controlul asupra unor întreprinderi cu rol strategic - precum Romgaz, Transgaz etc. Şi să privatizăm de dragul pieţei de capital este neconvingător. România a privatizat în domeniul utilităţilor distribuţiile (care sunt foarte profitabile) şi ne mirăm acum că întreprinderi din sectorul public nu aduc la buget bani ca în alte ţări sau că se abuzează copios de poziţii dominante pe piaţă de către operatori privaţi. Când şeful Consiliului Concurenţei ajunge să afirme că "hoţul neprins este negustor cinstit" trebuie că este mult nu în regulă pe piaţă, în economie.

FMI şi Comisia se cuvine să sfătuiască autorităţile noastre în materie de legislaţie antitrust (monopol).

Şi preţurile de transfer practicate de grupuri internaţionale, ca optimizare fiscală, merită atenţie întrucât pot reprezenta transfer ilegal de venit impozabil. Când oficiali spun că nu au ce să facă întrucât preţurile se formează pe piaţă îmi dau seama ce înţelegere au despre funcţionarea pieţelor reale şi rolul legislaţiei antimonopol.

Acesta este cadrul în care trebuie să plasăm şi solicitarea (se pare că a FMI) de "liberalizare" a preţurilor la gaz. Alocarea eficientă a resurselor depinde de preţuri relative care trebuie să exprime costuri de oportunitate. Şi în România preţul intern la gaz este diferit de cotaţii internaţionale.

Dar chestiunea este dacă dereglementarea preţurilor este bine să se facă imediat, în condiţiile tensiunilor de pe pieţele internaţionale la produse de bază, la alimente şi carburanţi (având în vedere consecinţele, în lanţ, inclusiv asupra inflaţiei) şi, nu mai puţin important, dacă avem de-a face cu o piaţă a energiei concurenţială (care nu este, în opinia mea). Aici intervin şi aspecte izvorâte din distribuţia costurilor programului de stabilizare. Şi as mai spune ceva: o dereglementare imediată ar putea avea un efect similar creşterii TVA-ului in 2010; prin efectul de scădere (prin inflaţie) a valorii activelor ar amputa consumul anulând şansele unei creşteri economice în acest an, fie ea cât de mică.

Cât priveşte înfiinţarea celor două companii în domeniul energie, argumentul că ele ar eroda concurenţa este firav, după mine. Piaţa este acum dominată de companii private mari, de grupuri internaţionale. Şi mai trebuie spus că această piaţă nu este una a bomboanelor.

Nici nu este firesc că cel ce administrează un fond de investiţii (Fondul Proprietatea) să dicteze politica economică a statului. Spunând aceasta nu ignor împletirea obiectivelor de interes naţional cu nevoia de coordonare la nivelul UE, cu ce înseamnă reguli de funcţionare a Uniunii; şi nici cu protecţia intereselor acţionarilor minoritari.

S-a vorbit în media despre vânzarea CEC-ului. În opinia mea, ar fi o eroare să continuăm a diminua "prin politica de stat" ponderea capitalului autohton în acest sector. Şi în 2006, când CEC era alăturată BCR pentru privatizare, am exprimat punctul de vedere pe care îl enunţ acum. Criza financiară a demonstrat că economiile care depind excesiv de capitalul străin sunt mai vulnerabile la şocuri.

Ai spune că regulile jocului în UE, "the single market" (piaţa unică), impun restricţii majore în acest câmp, ceea ce este adevărat. Dar o asemenea constatare nu anulează observaţia privind origini ale vulnerabilităţilor. Se poate astfel imagina vânzarea unui pachet minoritar la CEC şi banii obţinuţi să fie utilizaţi pentru capitalizarea suplimentară a Băncii. În acest fel nu am împovăra bugetul public.

Adaug aici că, dacă s-ar ţine cont de lecţiile crizei, Comisia Europeană ar trebui să fie de acord cu o creştere a capitalizării CEC din fonduri europene. Argumentul că astfel ar fi încălcată legea concurenţei (ca şi cea a ajutorului de stat) mi se pare netemeinic.

În fond, cele mai multe bănci ce operează în România au primit asistenţă directă sau indirectă de la guvernele ţărilor unde au sediul şi, în plus, când pieţele sunt încă toropite şi nu există apetit pentru creditare, pentru cofinanţarea fondurilor europene, a refuza României valorificarea unei pârghii importante nu are sens.

În acelaşi timp, aş transforma Eximbank într-o bancă de export şi dezvoltare, care să sprijine exporturile, finanţarea de proiecte publice. Unii ar spune că de vreme ce capitalul străin este atât de dominant în numeroase sectoare industriale nu are rost să ne îngrijim de aspectul finanţării. Este numai parţial valabil acest raţionament, cel puţin dacă îl judecăm prin prisma avantajului de a avea o pondere mai însemnată a capitalului autohton în producţia industrială şi de servicii industriale.

Într-o perspectivă mai largă, dialogul cu FMI şi ceilalţi ar trebui să judece care sunt posibilităţile ca, în condiţiile actuale şi cele probabile, alocarea resurselor să fie mai mult orientată către sectoare de bunuri exportabile şi care pot concura importuri (adică tradeables).

Un mare minus al modelului de creştere din anii trecuţi a fost mărimea investiţiilor în sectoare non-tradeables în condiţiile liberalizării pieţelor financiare. Această situaţie diferenţiază România de Slovacia, Cehia, Polonia şi o aseamănă cu Bulgaria, Letonia şi Lituania. Chiar dacă acordul cu FMI va fi de natură preventivă, care să încorseteze posibile derapaje de politică economică (ţinând cont de anii electorali ce vin), gama de probleme abordate justifică o extindere şi la chestiuni precum cea menţionată mai înainte.

Este bine să luptăm împotriva deficitelor cvasifiscale (deşi trebuie spus că recesiunea adâncă nu avea cum să nu fie însoţită de creşterea arieratelor), a jafului din unele întreprinderi de stat, să avem o reformă a salarizării şi a sistemului de pensii etc.

Dar nu este suficient dacă vrem să ajutăm ca economia să atingă un potenţial de creştere durabilă care să revină la 5% nu peste mulţi ani. Are nevoie România de o politică industrială care să favorizeze orientarea resurselor către sectoare de tradeables?

Opinia mea este că dacă avem în vedere "de-leveraging-ul" din industria bancară, creşterea costului creditului pe plan internaţional, reorientarea investiţiilor către Asia, deficitul de convergenţă în UE, avem nevoie neapărat de o politică industrială.

Când lideri ai Uniunii vorbesc despre nevoia unui "Pact pentru Competitivitate", când agenda Europa 2020 vorbeşte explicit despre o politică industrială a UE, merită să se discute despre acest aspect şi la Bucureşti. Flexibilizarea pieţei muncii şi privatizarea unor întreprinderi nu sunt suficiente din acest punct de vedere.

În acest context, ar trebui ca acest dialog să fie obsedat de găsirea de modalităţi pentru ca România să absoarbă fonduri europene cât mai mult. Dacă România ar fi absorbit peste 2% din PIB în 2009 şi peste 3% în 2010 recesiunea ar fi fost mai mică, poate chiar evitată în anul trecut.

Şi dacă vorbim despre fonduri europene şi alte resurse disponibile (de pildă credite de la BEI), ar trebui ca FMI şi, mai ales, Comisia, să accepte un deficit al bugetului consolidat mai mare în măsura în care toţi banii merg spre investiţii productive, către dezvoltare. Logica ar fi: dacă avem consolidare fiscală prin restructurarea cheltuielior permanente creşterea deficitului bugetar prin investiţii productive (finanţate pe termen lung) are sens.

Ar trebui să se discute şi despre modul în care "semestrul economic", ca instrument de coordonare a bugetelor şi a politicilor economice în UE, va fi gândit de autorităţile de la Bucureşti.

Cât priveşte politica monetară, aş fi reticent în a tolera o apreciere a leului, fie ea numai în termeni reali, în lipsa unor câştiguri de productivitate substanţiale. Căi de descurajare a creditelor în valută ar trebui şi ele să fie discutate.

PS. Rambursarea împrumuturilor luate de la FMI, BM şi CE nu are cum să nu fie atinsă în discuţii.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe