Opinie Adrian Vasilescu: Suferinţele creşterii plus

Avem nevoie în acest an, ca de aer, de o creştere economică plus. Până unde ar putea urca PIB-ul României? Prognoza oficială indică un procent şi jumătate. Rămâne de văzut dacă va fi sau nu atinsă această ţintă modestă.

O ţintă de creştere plus, în 2010, s-a dovedit de neatins. Deşi producţia industrială a crescut cu peste 5 la sută, iar serviciile de piaţă prestate către populaţie cu 13,7 la sută. Unde ne-am poticnit? După ce s-a prăbuşit piaţa imobiliară, lovind puternic în sectorul construcţiilor, a scăzut consumul în toate sectoarele în care ne-am bazat, din 2004 până în 2008, pe bani împrumutaţi din bănci: automobile şi bunuri de folosinţă îndelungată. Apoi a scăzut consumul în general. Şi au scăzut investiţiile.

Aşa că acum, în 2011, nu avem de ce să râvnim la o creştere mai mare de plus 1,5 la sută, fiindcă n-o vom avea. Deşi ştim exact că plus 1,5 la sută e puţin. Numai că, după ce se va trage linie la sfârşitul anului şi vom înregistra o creştere de 1,5 la sută, vom spune mulţumesc şi pentru atât.

Un PIB mai mare cu 1,5 la sută, ca să-l obţinem în 2011, va fi fără îndoială o sursă de mari probleme. Mai ales că anul 2011 urmează după doi ani ce s-au încheiat cu creştere negativă. De unde plecăm? De la suferinţele creşterii minus, desigur.

Suferinţele cele mai mari le-au îndurat salariaţii plătiţi din bugetul de stat. Totodată, s-a ajuns la cronicizarea unei boli grave: pentru că economia a produs bani puţini,

s-au restrâns fără încetare cheltuielile pentru spitale, pentru şcoli, pentru ordinea publică. Plus cele pentru investiţii în infrastructură.

Bugetul se construieşte pe trei piloni: PIB, inflaţie şi curs de schimb. Cu un PIB mai mic în 2009 şi în 2010, am ajuns inevitabil la o reducere a încasărilor bugetare din impozitele pe profit. Aşa că degeaba a crescut taxa pe valoarea adăugată. Diferenţa ar putea fi acoperită, în 2011, numai din venituri suplimentare. Dar multe întreprinderi, private, îndeosebi din industrie, îşi întorc buzunarele pe dos ca să vadă şi Ministerul Finanţelor că sunt goale. Cu ce să plătească? Aflate de doi ani la reanimare, aşteaptă acum o relaxare a fiscalităţii.

Greu este şi pentru întreprinderile statului, care s-au obişnuit să întindă mâna la buget. Aşa au supravieţuit ani în şir. Acum nu mai merge cu susţineri bugetare. Monopolurile de stat, în principal, văzând că bugetul a încetat să mai fie o vacă de muls, au întors foaia. Subvenţia şi-o "încasează" singure, prin neplata deliberată a contribuţiilor. Toate guvernele s-au lovit de aceste cetăţi industriale ţâfnoase, ai căror salariaţi se pot înfierbânta repede şi bloca şosele, căi ferate, procese de producţie. Normal ar fi ca statul, proprietarul acestor întreprinderi, să le someze: ori se adaptează concurenţei şi competitivităţii, ori dispar prin falimentare. Nu se întâmplă însă aşa decât în cazuri excepţionale. Statul-proprietar e confuz: nici nu le dă bani întreprinderilor cu pierderi să-şi acopere ineficienţa, nici nu aruncă aceste întreprinderi în apele adânci ale pieţei şi ale concurenţei să înveţe să înoate.

Acum, în 2011, dacă vrem într-adevăr creştere plus, trebuie să înceapă urcuşul: nu doar al producţiei industriale, ci şi al tuturor producţiilor. Dar asta ar însemna ca de la suferinţele descreşterii să trecem la suferinţele creşterii. Căci României nu-i trebuie acum un PIB cu plus şi atât… Îi trebuie un PIB care să exprime plusuri cantitative bazate pe o nouă calitate. Dar fără restructurări în economia reală, unde se află cheia problemei, s-ar menţine mai departe indiferenţa faţă de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Plus "încăpăţânarea" de-a continua să se pună accent - inclusiv în producţia de export - pe cantitate. Fără astfel de salturi, în primul rând calitative, niciun fel de alchimie nu ne salvează. Iar elixirul creşterii plus timp de câţiva ani în şir, atât de mult visat, nu ne va oferi şi elixirul bunăstării, pentru o parte semnificativă a populaţiei.