La cules de rodii în cartierul Rahova (I)/ de Anni Lorei-Mainka

Intersecţia principală din cartier nu se numeşte nici astăzi cumva. În rotondă, care e de fapt un fel de hexagon turmentat, se ciocneşte Strada Antiaeriană (o şosea adevărată, pe ea în alte vremuri treceau şi tancuri - cum zicea domnul Fleacă, iar el oricum le ştia pe toate) cu ultimii metri din Podul Calicilor (Calea Rahovei), ceea ce se vede cu ochiul liber, când te uiţi la balcoanele blocurilor şi la oamenii care-şi păzesc letargic magazinaşele de jur împrejurul intersecţiei.

Podul Calicilor continuă drept înainte prin gropi, intrând cu tot praful ori molozul adunat pe traseu direct în Şoseaua Alexandriei.
Tot de aici porneşte Şoseaua Măgurele, ce se sfârşeşte, peste şase kilometri, drept la Institutul de Fizică Atomică, spaţiu care şi-a propus să fie orăşel studenţesc. Cei câţiva studenţi chinezi şi arabi uneori îi dau un aer internaţional.
În anii şaizeci, neoficial, acest diform AICI se numea La Barieră. Noi, copiii, eram siguri: undeva trebuia să fie ascunsă o barieră adevărată, ştiută numai de cei mari ca să îi prindă pe cei mici, adică pe noi, care hălăduiam după şcoală ori în vacanţe pe străzile cartierului după curiozităţi: dulciuri de la "tantilele" (pe vremea aceea, femei, substantiv la plural cu articol hotărât) care stăteau în faţa porţii cât era ziua de lungă, ba chiar şi seara (vara, în praful autobuzelor), după coliva de pe la morţii care se odihneau în cămăruţe joase, păziţi să nu o ia din loc de bărbaţi ameţiţi şi de muşte grase. Apoi căutam biciclete sau triciclete vechi; ale noastre aveam voie să le scoatem în public doar duminica.

Şi astăzi bătrânii zic "La Barieră". Şi toată lumea ştie despre ce este vorba. Pe hartă, numele La Barieră nu există.

Am întrebat cândva vecinii, care nu mai sunt printre noi, ce ştiu despre denumirea "La Barieră".
Bătrânul Bobric (sună a croat!) de pe Şoseaua Vârteju - de fapt o simplă stradă ce duce până în comuna Vârteju -, care avea cele mai bune prune într-o curte tare înghesuită, de nu se supăra nimeni când ceream să ne dea din ele, a fost de părere că îi spune "La Barieră" pentru că acolo se termină linia de tramvai şi se "sfârşeşte de-a dreptul raionul", adică trage să moară raionul Lenin.

Podul Calicilor va să zică se găsea în Raionul Lenin. Acesta nu era condus de un edil anume. Totul, dar absolut totul, adică toate cartierele şi periferiile, oraşele şi satele, străzile şi blocurile, fabricile şi şcolile, marea şi munţii, pădurile şi "cântecul de raţă", cum zice o glumiţă, erau conduse toate de un singur tovarăş, Che-ul românesc, rămas neîmpuşcat multă vreme.

El apărea deghizat ba în muncitor, ba în sudor, brutar, mecanic sau ţăran, depinde unde îl pozau şi unde credea el că ştie să mimeze cel mai bine. Sper să găsim în arhivă o poză în care el e cu un urs. L-am admirat când eram mică şi eram convinsă că tare s-a luptat să îl prindă pe urs şi să-l convingă să stea la pozat.

Noi, copiii din cartier, nu prea stăteam locului nici la pozat. D'apoi un urs! Acasă nu aveam voie să vorbim despre acest tovarăş, ori se vorbea în şoaptă, îi spuneam N.C.

Bucureştiul, până la reforma ceauşistă, trăia foarte bine în "raioane", ce purtau numele celor mai luminaţi fii ai poporului. Nu-mi amintesc decât de o singură "fiică", una Elena, care în principal nu era fiica poporului, ci "Tanti Leana din capul satului", în bancurile la care râdeam de ne stricam. Râdeam mult de tot, mai mult decât azi.
Aceşti "fii", trebuie să mai adaug pentru a lămuri ce făceau fiii şi tovarăşul, ei bine, ne-au luminat atât de tare, încât la prima scurtcircuitare socială s-a dat totul peste cap şi am rămas fără raioane, romanţe şi La Barieră.

Nu existau baroni locali în nici un cântec pentru că nu existau manelişti. Nu existau manelişti pentru că lumea asculta Gică Petrescu, Ioana Radu şi Maria Tănase, muzică de dor şi inimă albastră, dar prelucrată de muzicieni şi textieri - la difuzoare de stradă, în zilele de sărbătoare, sau la radiouri mici pe pervazul ferestrelor de lemn fără grilaje, pe care se căţărau prin forţe proprii zorelele mov sau albe.
La Barieră a existat fără semafor, fără reclame jupuite de grindină şi acoperite de praf ori "elementul de pază", pe care scrie acum, pe tricouri negre mulate pe muşchi beton, "security" (de care ţi-e mai frică decât de hoţii adevăraţi).

Am luat pulsul Raionului Lenin, o intersecţie înconjurată de pomi, de magazine mici şi primitoare cu miros de cafea adevărată, bomboane de ciocolată amăruie şi fondante, fără coloranţi, sau seminţe prăjite "de la Ioana şi Olimpia". Tanti Olimpia avea un bărbat "la unitate", adică angajat în unitatea de alături, şi avea astfel voie să vândă cornetele de seminţe fără nici o problemă.

Avea şi o maşină în faţa curţii, direct în intersecţie, o Volgă mare şi gri. Nu am văzut-o mişcată din loc şi nici n-o şofa nimeni, era simbol de mare bunăstare. Probabil o cumpăraseră din banii pe seminţe.
"Taxele pe venit"erau necunoscute şi nimeni nu s-ar fi aşteptat ca într-o generaţie până şi cuvintele să fie întoarse pe dos şi date la o "croitorie de vorbe". De pildă, "romanţele" au devenit "manele", din care unii s-au îmbogăţit tare de tot, încât li se iartă azi mediocritatea şi printre dinţii lor de aur îşi permit "a vorbi către naţiune".
Tot la televizor şi cu acelaşi patos ca şi Tovarăşul! Astăzi publicul nu mai dă nici din cap când crede că ceva nu e bine. Astăzi se tace într-un fel arţăgos şi nici nu se mai speră în vremuri mai bune pe trotuarele de la La Barieră, pe lângă o bere de Azuga or mici împăturiţi în ziarul "Informaţia Bucureştiului", ca odată.

"Spălătoria răului", cum numea mama bodega, într-un fel făcea bine, mulţi nu trebuiau să fie singuri, se ajutau cu vorba sau cu o cinzeacă şi uneori îi vedeai sprijinindu-se unii de alţii chiuind refrene doar de ei ştiute. Plecau pe mijlocul Şoselei Măgurele, ajungând acasă foarte târziu, printre ţipete de copii şi înjurături de femei posomorâte de grijile zilnice.

Unii îl numeau Majoru alţii Mater pe vecinul lui Bobric, un bărbat mereu îmbrăcat în costum de general, care nu ştiu dacă se numea aşa cum îşi spunea sau chiar era general. Avea o nevastă, doamna Mater, de dimineaţa până seara fardată strident şi vopsită într-un negru ca noaptea. Nu aveau copii şi nici nu erau buni, dacă ne pierdeam mingea prin curtea lor, era pierdută definitiv.
Acest general Mater susţinea că nemţii, ăia de-au venit cotropitori peste Bucureşti şi au furat tot aurul ţării, i-au spus intersecţiei La Barieră. Ei, nemţii, au pus acolo o barieră, când au intrat cu tancurile şi puteau să controleze astfel ieşirile şi intrările în oraş.

Nea Sandu Găuţă, violonistul subţirel, calm şi cu pălărie, un fel de Social Club-ul cartierului Rahova, cu trei copii de trei culori ce se certau toată ziua, ba între ei, ba cu vecinii, nu ştia prea multe despre La Barieră, dar acolo pe marginea ei a trăit mai mult de-o jumătate de veac, cântând la vioară cu patos, cu bucurie şi calm în privirea lui cenuşie, valsuri austriece, auzite de te miri unde.
Acolo se făceau înţelegerile pentru viitoarele cununii şi nunţi, se închiriau hamali şi căruţe pentru toate ocaziile, acolo pe colţul din dreapta unde era bodega mică cu o tejghea joasă, scaune de plastic pe care nu se ştie de ce nu le fura nimeni, pe terasa care stătea într-un fel chiar în drum, nederanjând însă prea tare, până la "Eliberarea" din 89.

Şeful căruţaş pe zonă se numea domnul Paţac, avea doi cai, o căruţă mare pentru scânduri lungi şi una mică pentru saci. Om falnic, cu cea mai mare burtă dintre toţi locuitorii de pe Şoseaua Măgurele, cu o mustaţă ce îi ajungea pe piept şi o nevastă opusul lui. Pitică, slabă, se mişca repede, făcea preţurile la tocmeală şi era mereu îmbrăcată în negru. Tanti Paţac era şefa instituţiei care transporta tot ce nu putea fi cărat cu braţele. Familia Paţac nu avea copii, avea angajaţi. Câţiva nevoiaşi stăteau la ei pe casă şi masă. Terenul lor, cu casa formată din câteva camere mari şi câteva camere mici din pământ, era vecin cu cel al arhitectului Brătianu, doctorul de pomi, care altoia şi găsea soluţia tuturor bolilor viţei-de-vie ori trandafirilor.
Cei care beau prea mult se odihneau pe colţurile Barierei şi îşi continuau afacerile sau beţia după o scurtă trezire cu pâine caldă, cârnaţi proaspeţi cu gogonele şi varză murată în butoaie uriaşe.

Vis-à-vis era un centru de pâine, o alimentară şi mai mică, unde un "mandatar deştept vienez" adusese cândva râşniţe uriaşe din cupru roşcat închis. Mama mi le arăta de fiecare dată şi zicea cu inima împăcată: "Astea mai sunt din cele de dinaintea războiului", un fel de "Bine că ele măcar au scăpat". Cu ele se măcinau continuu boabe frumoase de-un singur sortiment, venite în saci mari, pe care stăteau scrise litere cu smoală, în limba engleză. Dar atunci engleza era limba duşmanului de clasă, toată lumea în jurul meu învăţa rusa din manuale - "Să învăţăm limba rusa cântând". Totuşi, pe nici un sac, egal ce era în el, nu scria nimic în rusă.

În singurul frigider al măcelăriei de-o şchioapă erau expuse şi capete de miel, porc sau iepure cu ochi fără gene, ce mă înspăimântau cu privirea lor fixă şi rece. Nu mai mâncam carne o vreme de frică să nu fi înghiţit un ochi.

Fosta frizerie este astăzi un mic magazin cu tot felul de fiare. Ea era plasată direct în staţia de autobuz. În timp ce aşteptai, te puteai tunde, bărbieri sau puteai sta pur şi simplu de vorbă despre ştirile venite prin sita unui radio vechi, uitat, probabil, de soldaţii germani.
Totul era îngust, dar curat, mirosind a săpun. Nu ştiu dacă dezinfecţia se făcea cu altceva decât cu spirt sau cu piatră amară, dar nu-mi amintesc ca cineva să fi avut apoi vreo eczemă. Pieptenii erau din os sau dintr-un fel de metal argintiu şi rezistenţi, nu din plastic. Pedichiura şi manichiura nu se făceau decât de la Piaţa Rahova spre oraş, aici nici vorbă. Frizerul era un bărbat mic, şchiop, cu o nevastă la fel de mică şi aproape oarbă. Îl chema Picu. Desigur, nu aveau prea mare şcoală de frizeri, dar scaunele îi erau mereu pline cu oameni mulţumiţi. Înaintea sărbătorilor, aşteptau ciorchine la uşă, iar atunci îşi aduceau şi copiii.
Eu mergeam la Ciufulici, la nenea frizerul n-am fost niciodată, doar mă uitam prin geam şi n-aveam curaj să întreb de unde a luat lighenele de porţelan italienesc. Astăzi sunt sigură: tot vreun soldat german le adusese, să fie sigur că frizerul îl tratează curat "ca la el acasă", adică în Germania de dinainte de Război.

Pescăria era o tarabă mare, pe care tronau ligheane înconjurate cu găleţi, toate pline cu peşti vii, lângă cişmeaua din colţul bisericii, care era continuu plină. Pe vremea aceea singurii peşti morţi erau în conserve albăstrui cu o sardea prăfuită sau cei câţiva de decor între cuburi mari de gheaţă. Ah, să nu uit: frigiderul era o raritate, îl chema Fram sau Polar şi îl aveau doar cei cu dare de mână, ceilalţi cumpărau gheaţă, de pildă de prin Cotroceni, unde stăteau mulţi elevi, copiii lui cutare şi cutare, gheaţa venea acasă cu "omul care aduce gheaţa".
Biserica era mereu plină ochi: era atât de mică încât alaiul de oameni la sărbători, nunţi sau înmormântări inunda de fiecare dată Şoseaua Măgurele.
Astăzi cetăţenii cu dare de mână au renovat lăcaşul şi au ajutat la refacerea acoperişului şi vitraliilor. Ce erau înainte Cârciuma şi colţurile din La Barieră înseamnă astăzi Biserica.
Ea, Biserica de La Barieră, este ultimul şi singurul martor al celor şase decenii care au trecut peste acest colţ de Rahova. Restul gardurilor, caselor, magazinaşelor s-au lăsat privatizate, vândute, demolate, strivite parcă de-un mare bocanc cu placheuri sau pingele uriaşe, ce-a reuşit să distrugă prieteniile dintre violoniştii cartierului şi profesorii şcolii de pe şosea, ori buna vecinătate a vânzătorilor cu localnicii.
Ceea ce e trist: noii vecini care au cumpărat din economiile lor incredibile din Italia sau de oriunde altundeva terenurile de pe lângă La Barieră sau casele localnicilor sărăciţi sub valurile democraţiei au adus cu ei tradiţii necunoscute cartierului nostru. Procesul de adunare a aluviunilor sufocă malul unui fluviu, proces ce se regăseşte astăzi printre oameni. Prin aşa-zisa eliberare de la marginea Europei, unde se află înscrisă pe hartă România, regăsim acest proces natural: aluviuni de tot felul ce sufocă, mărfuri la care cu câteva decenii în urmă nu s-ar fi uitat nimeni, gesturi, vorbe şi mai ales nume pe care le auzi scrâşnite din dinţi sau ţipate în gura mare... N-am avut, desigur, nicio colegă pe care s-o cheme Formaţia. Sau altcineva nu şi-ar fi numit nicidecum copilul, benevol, Telegrama.
Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci dureros de stridente. Uneori cred că vor să imite atmosfera de prin Italia sau Spania, dar acolo acele culori dau bine în altă lumină şi sub un alt cer.

Va urma