Crescătoria de cruci/ de Saviana Stănescu

cresc cruci de un an de zece de o mie

nu mai ştiu de când e-o meserie

veche m-a-nvăţat tata şi pe el bătrânul

care-şi ţinea crucile în odăiţă-n casă

mâncau cu el dormeau cu el ca acum nene

erau drăguţe mici dar se poceau

cu timpul se-ndreptau se-nălţau creşteau

ca alţii într-o viaţă

bine că venea unul altul şi le lua nene

venea şi zicea uite aia

pe aia o vreau aia-mi place aia-i bună

o pipăia râzând pe la braţe la mijloc

se frecau porcii de lemnul ei lucios moale

şi-o luau apoi una două în spate

da' nici ea nu-i lăsa se lipea

de creştet de umeri cu tot trupul nebuna

îi vedeam pe ăia dup-un an după zece

cărându-şi gârboviţi aleasa

până când se duceau săracii în pământ ca omu'

ea rămânea de pază afară să nu iasă vreunul

la aer nene