Citind literatură în vremea dictaturii/ de Constantin Stan
Ne aflăm în Iranul perioadei dictatoriale, în care libertăţile
de orice fel au fost anulate. Semnele decadenţei, influenţele lumii
libere "nefaste" sunt vânate pe stradă, în cinematografe, librării,
universităţi. Fundamentalismul impune o dură asceză a sufletului,
minţii şi trupului, considerând că orice trăire, orice diversitate,
orice exprimare a individualităţii reprezintă o corupere morală, un
atentat la siguranţa statului, o revoltă aspru pedepsită - de la
epurări ale cadrelor didactice din facultăţi la condamnări publice,
de la domicilii forţate la temniţă.
Autorităţile sunt slujite cu mult zel de fanatici ai
regimului, astfel că nimeni nu e sigur de nimeni - fratele îşi
urmăreşte sora, colegii şi prietenii pot comite delaţiuni, vecinii
sunt ochii şi urechile serviciilor secrete şi poliţiei.
Iranul este
o imensă închisoare. Teama, suspiciunea, neîncrederea controlează
viaţa oamenilor mai drastic chiar de către
autorităţi.
În această lume a fricii şi a oprimării individului şi
individualităţii mai există şi oaze de rezistenţă, se mai găsesc
mijloace de a te opune regimului, încercând să rămâi om întreg:
unul dintre ele este literatura.
Azar Nafisi îşi depune demisia de la Universitatea Allameh
Tabatabai şi alege - cu multă grijă - şapte studente, dintre cele
mai bune, pentru a compune un grup cu care să discute literatură,
în fiecare joi dimineaţa, la ea acasă: "Am detaliat tuturor scopul
fiecărui curs: să citim şi să discutăm opere literare. Fiecare
dintre ele urma să ţină un jurnal, în care să noteze zilnic
reacţiile proprii la romanele citite, precum şi modul în care
aceste opere de ficţiune şi discuţiile de pe marginea lor le
influenţează experienţele personale şi viaţa socială. Le-am
explicat, de asemenea, că le-am ales pe ele în mod special şi nu pe
altele pentru că erau pasionate de literatură. Le-am mai spus că am
ales cărţile ce urmau să fie studiate după criteriul credinţei
autorilor în puterea aproape magică a literaturii şi le-am
reamintit povestea lui Nabokov care, la nouăsprezece ani, în timpul
Revoluţiei Ruse, refuzase să se lase distras de şuieratul
gloanţelor. Continua să îşi scrie poemele solitare în timp ce se
trăgea din toate părţile şi vedea luptele sângeroase de la
fereastră. Să vedem, le-am spus, dacă, şaptezeci de ani mai târziu,
credinţa noastră dezinteresată ne va putea recompensa, transformând
realitatea apăsătoare şi sumbră, creată de o altă revoluţie, în
altceva".
De ce literatură? Pentru că "numai prin literatură poate
cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înţeleagă părţile
diferite şi contradictorii şi să se abţină să devină prea
necruţător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect
al indivizilor. Dar, dacă ajungi să înţelegi diferitele lor
dimensiuni, nu mai poţi să-i omori cu
uşurinţă..."
Azar Nafisi a trăit în dictatură, vrând să reziste uman, prin
înţelegere. A vrut să ofere o cale de scăpare, un mod de a
supravieţui în onoare, respect, libretate - chiar dacă numai
interioară -şi altor oameni.
Literatura nu e refugiu laş, o întoarcere a spatelui la ceea
ce se petrece în jurul tău, ci un mijloc de a te opune
dezumanizării forţate la care te supune un regim. Cine a trăit cu
adevărat în dictatură ştie asta, cine nu - dă lecţii,
acuză.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat
al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti.
Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile
de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din
Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista
"Luceafărul". Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica
"Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.