Un ziarist (IV). Raul Costiniu/ de Tudor Călin Zarojanu

Rezumatul episoadelor anterioare: S-a dat liber la revoluţie, a apărut presa liberă, sursa mea a intrat în ea.

Nu ştiu de ce Tatiana Şerban a fost abia a treia persoană din redacţia Ţării libere cu care am stat de vorbă. O cunoşteam de câţiva ani, graţie profesoarei noastre comune de Limba Română, Pia Lorentz. Tatiana îmi citise câteva proze, le găsise bune, încercase să mă ajute să le public, o dată mă dusese cu maşina de la Casa Scânteii în centru, dar la un moment dat legătura se curmase brusc. Abia după decembrie 89 aveam să aflu că, în acel moment, nu mai putea ea să publice ceva şi toată viaţa i se afla sub semnul întrebării, sub presiunea Securităţii.

Până la urmă, am ajuns la ea. Îmi amintesc şi acum felul în care rostea o anumită replică. Produsesem o "Recapitulare" în care inventariam, fără comentarii, bulele papale ale noii puteri, iar acum, din când în când, Tatiana îmi spunea zâmbind: "Ce-ar fi să mai facem noi o recapitulaaare?"

Evident, în redacţie, chiar dacă dădeam pe-acolo rar, am început să cunosc oameni. Cea mai mişto fază a fost cu Dinu Sorescu. Când mi-a apărut - în fine! - "Viaţa la umbră", a scris despre ea nu chiar de rău, dar cu reproşul că tratează subiecte vechi, fără legătură cu ce se întâmpla în acele momente în România. Lăsând la o parte faptul că suna ca aia cu "oglinidirea noilor realităţi ale patriei", era oricum ca nuca-n perete, de vreme ce, pe coperta a patra, Raul Costiniu făcea vorbire despre faptul că textele sunt scrise cu mulţi ani în urmă. Aşa încât, într-o zi, am intrat la Dinu şi, timid, i-am explicat ce şi cum. Şi-a cerut o mie de scuze, mărturisind că nu citise rândurile lui Costiniu şi precizând că şi lui i-a apărut o carte după enşpe ani. Am devenit prieteni. Vorba bancului: "Ce era să fac!?"

•

Pe Raul Costiniu, cum ziceam, îl ştiam de mult. I-am citit toate cărţile, şi pe alea pe care nu le-a scris. La un moment dat, împins de la spate de prietenul meu Ianoş - acelaşi Ianoş care, după ce debutasem în Complementul, îmi spusese cel mai neaşteptat lucru ce se putea spune între doi aspiranţi la glorie (Ianoş e poet), mi-a zis: "M-am bucurat de parcă aş fi fost eu" - mi-am luat curajul să-i scriu o scrisoare lui Costiniu. Adresa o aveam tot de la Ianoş. Nu ştiu de unde o avea el, dar - în ciuda faptului că e timid de i-e jenă să ceară restul la pâine - omul e supertare când e motivat cultural. La începutul anilor 80, când eram colegi în acelaşi centru de calcul - v-am spus oare că sunt programator?; şi Ianoş e -, mergea la premierele tuturor filmelor româneşti. Se îmbăca la patru ace, la fără zece era în faţa cinematografului şi când venea Daneliuc sau Piţa sau Nicolaescu (hai c-am glumit cu Nicolaescu!), însoţit de un roi de rude, prieteni şi profitori, se băga şi el foarte liniştit în suită, zâmbind şi invitîndu-l pe regizor să intre. Ăla credea că Ianoş e de la protocol, de la cinematograf, de la comitetul de întâmpinare, mă rog - paznicii sălii credeau că e cu regizorul. Ca-n bancul cu matematicianul. De altfel, Ianoş a făcut Matematica. Matematică-Informatică. La fel ca şi mine.

Raul mi-a răspuns şi mi-a plăcut şi mai mult de el pentru că misiva era cu ştersături. Sunt un fan al oamenilor care scriu, simt şi trăiesc fără ciornă. După aia l-am sunat. Aveam numărul de la - ei!, ia să vedem, ghiciţi? Mi-a răspuns de parcă ne ştiam de când lumea: "Te saluut, domnule!" Ce-a urmat ar umple o carte şi eu n-am de gând să scriu o carte. Pe scurt: l-am vizitat de nenumărate ori, în două locuinţe succesive, prima cu o cameră-foişor, cu ferestre în arc de cerc, deschise spre un colţ tăcut de străzi, cu canapele şi cu o măsuţă joasă pe care un televizor Sport părea să fie deschis permanent, i-am fumat BT-urile, i-am băut vodca şi i-am gâdilat caniche-ul alb, pe urmă s-a mutat într-un bloc mai mare şi s-a lăsat de ţigări şi s-a apucat de pipă, iar căţelul s-a prăpădit şi în toţi acei ani am discutat genial.

După revoluţie, însă, am simţit din partea lui o răceală pe care nu ştiam cum să mi-o explic. Într-o zi, ieşind noi să bem o bere la o terasă - împrejurare unică - a început să-mi tot zică "Eu nu am nimic cu ce scrii tu în Ţara liberă", până când în fine mi-a picat fisa că, ba da, avea ceva, era incomodat de presupusul meu extremism. Eram extremist? Mmmm… să vedem… Eram nelipsit de la mintinguri şi strigam din toată inima - chiar din inimă, pe bune: "JOS IO-NES-CU!" Dar în articole căutam să fiu ceva mai reţinut. Poate că nu-mi ieşea, mai ştii?

Oricum, nu vroiam să-l pierd pe Raul (paranteză: folosesc prenumele, şi la el, şi la Andrei, şi la Tatiana, şi la alţii, nu ca să mă dau mare, ci pentru că - aşa cum se va vedea - mai devreme sau mai târziu oamenii ăştia m-au încurajat să ne tutuim), aşa că i-am spus că, după părerea mea, este o blasfemie să susţii că nu s-a schimbat nimic. Prieteni! A ieşit brusc soarele! Faţa i s-a înseninat, brăzdată de un zâmbet, şi aproape aş putea spune că l-am auzit oftând. "Domnule", mi-a zis, "dacă gândeşti aşa, atunci poţi critica orice şi pe oricine!" Imediat după aceea mi-a cerut să-i spun Raul. Şi uite-aşa am ajuns eu să mă tutuiesc cu Costiniu.

•

Până să devin ziarist de-adevăratelea, mi-a fost dat să adaug o coda nesperată celor opt ani de teatru amator - v-am spus oare că am fost actor amator? Am jucat în câteva sute de spectacole şi am luat Premiul I de interpretare, pe ţară, meserie! -, prestând în faţa a vreo sută de mii de spectatori.

Puţină istorie. După finala CCE de la Sevilla, Steaua a mai ajuns o dată în ultimul act al Cupei Campionilor, numai că de data asta a fost călcată în picioare de AC Milan: 4-0, două goluri Van Basten, două Gullit, frăţeşte. Atunci am scris o variantă la Scrisoarea a III-a ("Gullit însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, dă şi mingi printre picioare") care a ajuns să circule pe la cunoştinţele cunoştinţelor. Un coleg al sor-mii, după ce a citit parodia, i-a zis: "Te rog, pe ăsta să nu-l puneţi să stea la cozi…" (N-au ţinut cont, staţi liniştiţi). După revoluţie, individul, pe nume Dinu Golea, a pus pe roate, cu alţi câţiva, Bibicul, care era pe-atunci concurenţă serioasă la Farfuridi, portdrapelul umorului fără frontiere. Dinu m-a căutat să-mi ceară "ceva ca aia". I-am trimis nişte texte, pe care le-a publicat, insistând totuşi: "Da' o poezie ca aia…?" Spre sfârşitul lunii mai 1990 (aici încep să bată tobele şi pe ecran apare numărătoarea inversă) am scris în fine o variantă care avea în centru "Şi, ca voturile-n urnă, şi, ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecîndu-l, vin mineri de pretutindeni!". A apărut, în Bibicul, în dimineaţa zilei de 13 iunie. Noroc c-au fost vânzătorii băieţi deştepţi şi-au ţinut-o o săptămână sub tejghea.

Va urma