Extraterestrul din Surduc/ de Ioan Es. Pop

Foarte adesea, oamenii fabuloşi trăiesc înfăşaţi în haina discreţiei, stânjeniţi de faptul că sunt atât de diferiţi de majoritatea semenilor lor, de parcă ar fi picat pe Pământ de pe alte planete.

Un astfel de extraterestru trăieşte de zeci de ani în comuna sălăjeană Surduc.

L-am revăzut de curând la Zalău, în timpul uneia dintre rarele lui ieşiri la oraş.

După ce a absolvit Filologia clujeană, prin anii 80, s-a autoexilat într-o străinătate mai puţin îndepărtată ca Parisul şi mai protectoare, de unde nici că a mai plecat. A rămas acolo, la Surduc, profesor şi predă şi astăzi, la fel ca în urmă cu treizeci de ani.

Pe urmă, proaspăt căsătorit, până să aibă casa lui, a locuit într-o turlă de biserică dezafectată şi mansardată, cu şoarecii tropăind în pod ca soldaţii la instrucţie.

O fi un extraterestru de locuieşte acolo? s-au întrebat multă vreme oamenii din Surduc.

O fi, dar cu timpul s-au obişnuit cu el şi, treptat, l-au tratat ca pe unul de-al lor.

Le învaţă copiii. Merge la cumpărături ca toată lumea. Îmbătrâneşte şi el, ca toţi ceilalţi muritori. N-ai zice că vine din altă parte. Şi puţini dintre cei de acolo ar putea şti, de vreme ce nu-i cunosc secretul. Dacă i l-ar cunoaşte, ar afla că:

"am tăiar oi de piatră/ iar acum aşteptăm/ să curgă sângele// muntele s-a mutat în noi/ cum te-ar apuca în biserică/ un râs nestăpânit";

şi că:

"un hohot de râs cade/ toată noaptea/ împreună cu pata aceea de lapte uscat/ de pe cer// ei vorbesc între ei fără să fie acolo/ .../ prin fumul ţigărilor strivite în scrumieră/ înaintează o uşă care se închide/ peste umbra ei// .../ apoi/ un dulap în care se foiesc şobolanii/ trece prin mintea senină a celui ce mână lumea/ şi doar galbenul foarte departe pe ape/ se şterge ca o burtă de vacă/ de atâtea priviri/ locul gol al trupului e întins/ sub paşii apăsaţi ai unui călăreţ în buiestru";

sau că:

"în lumină e un câine mort// pe coala albă cad gropile viitorului cimitir".

Dar nu i-l vor cunoaşte pentru că la ţară n-ai timp să citeşti poezii. Cum sunt cele din "Locul în care se va deschide cartea" (foto 2), volum apărut anul trecut la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca. Ori cele din "Buchetul de platină" (foto 3), publicat, tot în 2010, de Editura Eikon.

Autorul lor poartă nume omenesc şi seamănă bine cu noi, dar poezia lui e din altă parte. Hai, spune-i odată pe nume! Viorel Mureşan. Aha, extraterestrul din Surduc! Chiar aşa! Acela care, cu ajutorul poeziei, aduce veşti din văzduh, de pe Lună şi de mai departe:

"apoi sosi în oraş unul/ cu inima pe o pânză uscată/ din care lăsa peste tot/ amintiri de la un priveghi/ .../ norul pe care l-aţi cules de pe cer/ e mortul vostru/ puteţi să-l luaţi şi acasă/ ne spunea", iar mai apoi:

"clopotele care vin din cer/ au pe buze crivăţ şi-un înscris/ de aripe arse-n paradis/ de te miri că până-aici nu pier."

Un splendid mesaj din ceea ce am tot numit "altă parte" veţi găsi săptămâna viitoare, la rubrica POEMUL DE DUMINICĂ, sub semnătura aceluiaşi Viorel Mureşan.