Dinastia Vancu/ de Alex Goldiş

Foarte puţini poeţi din tânăra generaţie au reuşit să-şi depăşească umbra la a doua sau a treia carte. Decât să-şi schimbe formula poetică, majoritatea preferă mai degrabă să migreze spre alte genuri. De aici şi numărul mare de reconversii spre roman din ultima vreme, de la Dan Sociu sau Marin Mălaicu-Hondrari, până la Dan Coman sau Stoian G. Bogdan. O excepţie de la regulă o reprezintă Radu Vancu, al cărui ultim volum, Sebastian în vis (Tracus Arte, Bucureşti, 2009), îl recomandă drept cel mai original şi mai proteic poet al generaţiei sale. Ceea ce impresiona în Biographia litteraria, carte de vârf a tinerei generaţii, era dexteritatea cu care scriitorul - în spatele căruia se poate ghici un pantagruelic cititor de poezie - suprapunea fără rest cele mai intime experienţe biografice cu evenimente livreşti. Iluzia antiliteraturizantă care a cuprins mai toate generaţiile de poeţi de la avangardişti încoace l-a lăsat pe Vancu rece de la început. Conştient că literatura adânceşte experienţa, n-o falsifică, el s-a specializat în manipularea celor mai sofisticate instrumente livreşti în direcţia propriilor fantasme.

Întregul efect comic al cărţii, în relieful căruia se poate ghici o tandreţe deopotrivă paternă şi maternă, e întreţinut de disproporţia dintre posibilităţile reale ale bebeluşului şi suprasolicitarea lor în virtualitate. Cele mai inocente, nemotivate sau stângace gesturi ale nou-născutului sunt receptate în registrul "înalt" al ecourilor culturale de tot soiul. Micul prinţ nu numai că "face băi de mulţime" ori "levitează", dar şi "zumzăie-n sanscrită" sau rosteşte cuvinte pe cât de ermetice, pe atât de profunde: "ridică o mânuţă şi aprobă ca un micro-Lao Ţî: angî-angî". Poemul întins de-a lungul a 7 cânturi e epopeea aproape goetheană (măcar prin mize şi aspiraţii) a răscumpărării unui cosmos decăzut de către acest geniu mic şi inconştient.

Rămas fără umbră, lăsând în urma lui o lume devitalizată în care laptele natural a dispărut în favoarea demonicului lapte-praf Nestlé, "Sebastian se plimbă de-a buşile prin univers", "cu pampersul jenându-l un pic la mers". Şi mai surprinzător, "parcurgerea hiperspaţiilor de stele" sau istovitorul drum "la marginea sferei dodecaedrale" nu presupun calităţi ieşite din comun, de vreme ce, la întâlnirea cu Elohim însuşi, Mesia-bebeluş se manifestă exact cum s-ar manifesta orice sugar emoţionat peste măsură: "ridicând ochii vede pe/ Dumnezeu lăsându-se ciuciu-miciu lângă el - piciul/ simte viitorul păr dârdâind pe căpşorul chel, iar/ pampersul prezent îmbibându-se la un moment dat de un/ fel binecunoscut de gel./ Sebastianomorfii serafimi/ şi heruvimi se opresc din cântat şi se pun pe strâmbat/ nasuri. Fără nazuri, Elohim desface pampersul/ băieţelului, şterge profi rorschachul căcăţelului,/ trimite un heruvim mai materno-patern după un tub/ de Bepanthen, şerveţele umede Nivea şi pampers/ curat, apoi, după ce a uns bine şi a încheiat, priveşte/ spre băiat cu noumenalii ochi cereşti şi spune liniştit:/ «Sebastian, devino ce eşti!»". Chiar în miezul vizionarismului de tip înalt, pe a cărui structură se construieşte acest delicios poem parodic, scriitorul refuză să falsifice în vreun fel revelaţiile copilului-erou. În caz că se produc, totuşi, ele sunt doar umede sau gelatinoase, perfect conforme cu posibilităţile de entuziasm ale piciului...

Tată indulgent dar mai ales poet responsabil, Radu Vancu clădeşte un imperiu livresc (numai bun de lăsat moştenire celui mai tânăr vlăstar) nu prin facile zboruri abstracte sau prin speculaţii intelectuale fără consistenţă, ci pornind de la umorile cele mai stricte ale copilului. "Ecstaza post-căcuţă", "distoniile neurovegetative", "pârţurile aromate" sau doar date ale fizionomiei copilului sunt trambuline cât se poate de concrete ale imaginaţiei. În acest aspect e de regăsit, de altfel, plasticitatea extraordinară a poeziei lui Radu Vancu, care deghizează toate stările fiziologice ale copilului în câte un personaj: dacă, atunci când e meditativă, faţa copilului aduce a rege asiatic, concentrarea îi dă o mină de Nietzsche. Astfel încât toate personajele din Sebastian în vis par nu atât agenţi ai imaginaţiei compensative, cât personificări ale stărilor variate şi contradictorii ce compun "infrapsihologia" nou-născutului. Poate părea surprinzător însă, în ciuda aspectului butaforic şi proteiform, cartea e o apropiere considerabilă de misterul "bebeluşeniei", mod specific de existenţă în care sentimentele, încă neformate pe deplin, se văd, toate, la suprafaţa epidermei. Radu Vancu descompune cu tact, imaginaţie şi umor - toate întreţinute de o imensă curiozitate - maşinăria secretă a corpului mititel, preocupat să afle "cum anume stă sufletul în băieţel". De aici, fragmentele remarcabile despre inteligenţa pur somatică a organismului de copil.

Prin bătaia sigură şi acuitatea metaforelor, Radu Vancu poate coborî în beciul mecanismelor sufleteşti, acolo unde domină confuzia absolută dintre senzaţie, sentiment sau intelect: "Sebastian e un model upgradat de bebeluş. Pe/ neocortextul lucios, toate informaţiile lumii le dă pe/ derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite. Prin/ transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie,/ încă vie, palpitând în stomacul neuronal. Digerate,/ sunt apoi conectate serial în reţele înţelepte, ca/ piramidele cu trepte în selva aztecă, ca pietrele preţioase în glyptotecă. E nevoie de mii de reţele/ aprinse deodată pentru un surâs, şi de alte mii/ pentru un gângurit - iar Shoahul şi Gulagul şi/ Armagedonul informaţiei se repetă la nesfârşit pentru/ o mami topită şi un tati fericit".

Adâncimea construcţiei lui Vancu rezidă însă în faptul că, în ciuda aparenţelor, Sebastian în vis e mai degrabă cartea tatălui decât cartea fiului. Privită mai îndeaproape, oda închinată fiului în cuvinte şi imagini cât mai nestatornice şi mai pestriţe nu e altceva decât o maşinărie fabuloasă de alungat urâtul tatălui. Prin crăpăturile mirificului basm se întrevăd angoasele şi obsesiile omului matur. Fără narcoticul indus de lumea bebeluşului, tatăl aproape că nu poate supravieţui, iar poezia se transformă într-o crudă elegie: "tati ia notiţe timid şi disperat, gândind că pentru el chestia s-a strâmtat cu totul, partida-i terminată"; "dacă realitatea ar avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală…creierul şi-ar vârî ca piţigoiul gheara-n gât".

Dacă n-au cum să fie proiecţii ale imaginaţiei nou-născutului, nici exerciţii literare gratuite, personajele centrale din Sebastian în vis sunt dubluri ale subconştientului încărcat al tatălui. Nietzsche, Omul din Subterană, Supraomul sau doar tatăl sinucigaş sunt problematici cât se poate de grave, îmblânzite de vecinătatea cu imaginarul domestic al copilului. De altfel, frumuseţea de subtext a cărţii stă, toată, în această dialectică inversată: căci nu tatăl îşi educă fiul, aşa cum ne-am aştepta într-un scenariu firesc al formării, ci invers: cel mic forţează, inconştient, maturizarea celui mare. Nu mă pot abţine să nu citez, în final, un excepţional pasaj despre ritualul de iniţiere a tatălui. Afecţiunea se construieşte ca efect invers al cruzimii, într-o imagistică atât de concretă, încât aproape că vezi sentimentele: "Sebastian se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului/ decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe/ sperând să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi/ injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice,/ şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati când grohăie/ cu patimă, când guitar ascuţit. Toarnă în tati biberoane/ de endorfine şi îl agită bine-bine. Când, în sfârşit,/ o să apară semnele negative de viaţă, când carnea/ porcului beatific va fi mâncată toată de caşexie,/ Sebastian va atinge cu degeţelele pielea colilie,/ acoperită de pustule şi mătreaţă - pielea va crăpa/ sub unghiuţele-bisturie, iar din husa cu rapăn o să/ iasă tati pururi tânăr, pe sine sieşi redat, plesnind/ de sănătate ca un porc bine îndopat. Sebastian o să/ facă atunci ochi dulci-amari, privindu-l cu dragostea/ profesională a unui staroste de măcelari".

Sebastian în vis e o frumoasă zestre nu doar pentru copilul în curs de formare, ci şi pentru literatura actuală. Ea consacră un poet pur-sânge, de cursă lungă, de la care ne putem aştepta oricând la surprize de proporţii.