Opinie Adrian Vasilescu: Cine toarnă gaz peste focul inflaţiei

Statistica a comunicat, săptămâna trecută, rata creşterii preţurilor în ianuarie: 0,77 la sută. Dezinflaţia merge mai departe - am în vedere rata anualizată, care a scăzut la 7,96 la sută - aşa că este posibil ca prognoza pentru 2011, de 3,6 la sută, să devină realitate. Pentru că nu vor fi probleme imposibil de rezolvat.

Fără îndoială, şi de aici înainte o parte din inflaţie va continua să fie produsă de corecţiile de preţuri. Îndeosebi la căldură şi lumină. Sigur, unele corecţii de preţuri sunt absolut necesare. Ca să nu ne năpădească iar inflaţia ascunsă. Ceea ce nu înseamnă însă că preţurile trebuie să fie corectate… de dragul corecţiilor. Şi nici pentru a acoperi munca prost organizată. Şi încă un detaliu: corectarea preţului la energie electrică şi energie termică, bunăoară, are influenţe atât obiective, cât şi subiective. Un puseu inflaţionist poate fi şi rezultatul unor stări emoţionale produse de scumpirea benzinei. După ce trece însă valul, preţurile influenţate de scumpirea carburanţilor se calmează.

O altă parte a inflaţiei va veni în continuare din companii. Din acele companii care nu s-au dezobişnuit încă să acopere prin preţuri în creştere risipa, munca neperformantă, incompetenţa managerială. Un lucru e sigur însă: că aceste cauze vor avea, în acest an, o dinamică mult mai puţin impetuoasă.

Dar preţurile vor continua să crească. Vor creşte însă încet. Fără îndoială că inflaţia sălbatică e deja trecut. E istorie. În 2011 ne vom război cu o inflaţie în bună parte domesticită. Iată însă că inflaţia, deşi domesticită, continuă să-şi arate colţii. Se toarnă încă gaz peste foc cu deosebire în zona utilităţilor publice şi a combustibililor. Preţul luminii, bunăoară, care a produs urcuşuri inflaţioniste modeste în 2010, iar în ianuarie 2011 a rămas neutru - zero la sută, nici n-a urcat, nici n-a coborât - va urca totuşi în 2011. Benzina, care a avut o influenţă semnificativă în 2010, se scumpeşte în continuare. Scumpiri s-ar putea să avem şi la mărfuri alimentare, dar nu la nivelul anticipat de producători.

Până să dăm piept cu criza, gaz peste inflaţie turna cererea de consum. O mărime, deci, exprimând nevoi vitale Ă nevoi stringente Ă nevoi obişnuite Ă plăceri Ă capricii. Ei bine, această cerere suferise o creştere rapidă înainte de criză. Iar graţie televiziunii, consumul răspundea impulsurilor primite de la importatori. O mare parte a populaţiei României, tot plimbându-se cu telecomanda de pe un post TV pe altul, era bombardată cu reclame ademenitoare. Era deci stârnită să ia credite şi să consume. Şi iată cum creditele stimulate de bănci, salariile peste nivelul productivităţii muncii şi banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume au împins înainte cererea internă. Creşterea s-a dovedit a fi semnificativă. Cererea de consum, grăbită, a lăsat însă tot mai mult în urmă oferta internă de bunuri şi de servicii.

Acum cererea de consum s-a potolit. Cine face însă inflaţie? Oferta, desigur. Dar dacă la noi, în ianuarie 2011, s-au scumpit semnificativ numai câteva produse, mai putem numi acest fenomen inflaţie? Potrivit cărţilor: da. Potrivit realităţii pieţei, avem de-a face cu un nou tip de inflaţie, în care mii de preţuri, deşi cuminţite, dau impresia de nervozitate din cauza unor salturi răzleţe la nivelul ofertei. Pentru că majorarea TVA la 24%, care în 2010 a produs un puternic şoc inflaţionist, va avea în 2011 efecte practic nesemnificative.