Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu (I)/ de Petre Ţurlea
Masivul volum "Regele Mihai şi
Mareşalul Antonescu" (450 de pagini) este al treilea publicat de
Petre Ţurlea la Editura Semne - după "Ion Antonescu între extrema
stângă şi extrema dreaptă" şi "Carol al II-lea şi Camarila Regală",
ambele primite foarte bine de lumea ştiinţifică. Noul volum are
drept motivaţie faptul că raporturile dintre Rege şi Mareşal,
amândoi aflaţi în fruntea Ţării, au avut un rol important în
evoluţia acesteia. Urmărirea lor limpezeşte aportul fiecăruia în
drumul României; fixează mai bine meritele şi răspunderile; le
defineşte celor doi caracterul.
Aşadar, volumul era necesar. Are la
bază exploatarea foarte multor fonduri arhivistice, de la Arhiva
Istorică Centrală la arhiva SRI, aducând, datorită acestui lucru,
nota de obiectivitate cerută unei lucrări cu adevărat ştiinţifice.
Volumul este însoţit de foarte multe note, fiecare concluzie fiind,
astfel, argumentată arhivistic. Fragmentele pe care le publicăm în
avanpremieră reprezintă partea finală a volumului, intitulată
"Recunoştinţa" regală. Datorita spaţiului limitat şi dificultăţii
lecturii online, nu includem şi notele corespunzătoare; ele vor fi
găsite în volum.
Ruptura
definitivă
Lovitura de Stat de la 23 august
1944 a însemnat, pentru relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul
Antonescu, ruptura definitivă; nu se vor mai vedea niciodată, dar
sfârşitul Mareşalului va depinde şi de Rege. Fiecare va avea drumul
său. Ion Antonescu va fi predat comuniştilor şi apoi ruşilor; se
pare că Mihai nu a fost întrebat, dar are răspunderea sa. (Deseori
va afirma că a intervenit în timpul războiului pentru ca să nu fie
satisfăcută cererea Berlinului de a-i fi predaţi aviatorii
anglo-americani; însă niciodată nu a spus că s-ar fi opus predării
lui Antonescu către ruşi, deşi Mareşalul era
mai
mult decât aviatorii respectivi -
era cetăţean al României şi, măcar
pentru aceasta, faţă de el avea o
datorie în plus).
Revenit la Bucureşti în
septembrie 1944 - după fuga puţin vitejească în nordul Olteniei -,
Regele va fi autorul unui lung şir de compromisuri cu forţa de
ocupaţie sovietică şi cu comuniştii, având drept scop menţinerea
Monarhiei. Va avea o singură încercare de rezistenţă - greva regală
începută în august 1945, impulsionată de Aliaţii occidentali; care
nu va da nici un rezultat ci, din contră, va demonstra opiniei
publice româneşti că se poate guverna şi fără Rege. Mihai va
accepta să facă gesturi majore, care vor contribui substanţial la
procesul de instaurare a comunismului în România; evident, nu i-a
făcut cu plăcere, dar aceasta contează foarte puţin, importante
fiind consecinţele gesturilor respective. Pumnul în masă al lui
Vîşinski 1-a speriat atât de mult, în martie 1945, încât a acceptat
instaurarea unui guvern procomunist; în mai 1946 va accepta
executarea lui Ion Antonescu, cel care-1 adusese la Tron; pe 1
decembrie 1946 va deschide lucrările Parlamentului, deşi ştia că
acesta fusese ales prin fraudă; în 1947, nu va mişca nici un deget
în apărarea liderilor naţional-ţărănişti trimişi la
închisoare.
Cotidian, opiniei publice i se
oferea imaginea unui Rege într-o deplină concordie cu Armata Roşie;
jurnalele cinematografice îl prezentau ciocnind pahare cu ofiţeri
sovietici, dând mâna entuziast cu aceştia, mulţumind pentru
cadourile primite, trimiţând şi primind telegrame de felicitare la
şi de la Moscova - aşa cum făcuse, în timpul războiului, şi cu
germanii. Clădirile principale ale oraşelor, mai ales ale
Bucureştilor, erau la fel de pavoazate; se schimbaseră doar
tablourile - acum, lângă acelea ale lui Mihai nu mai stăteau
tablourile reprezentându-i pe Antonescu, Hitler şi Mussolini, ci pe
Petru Groza şi Stalin. Iar spectacolele culturale la care
participase alături de reprezentanţii lui Hitler au fost înlocuite
cu altele, la care participa alături de
reprezentanţii lui Stalin. Pentru
un singur eveniment, ralierea Regelui
la o acţiune organizată de
Guvernul Groza şi de sovietici, nu poate
fi
condamnat: sărbătorirea
retrocedării Transilvaniei de Nord-Est, în
martie 1945 - Mihai va asista la
manifestaţiile de la Cluj şi, a doua zi,
pe 14 martie, va saluta din
balconul Palatului Regal bucureştenii
care sărbătoreau
evenimentul.
Regele a lăsat să se înţeleagă că
are încredere în bunele intenţii ale regimului procomunist cu
privire la Monarhie. Treptat, însă - pe măsura consolidării
comuniştilor în fruntea Statului şi a evidenţei că sovieticii au de
gând să rămână mult în România -, a început să-şi pregătească
previzibilul exil. Iar actele de oportunism politic aveau doar
menirea să amâne momentul rupturii. Fiecare prilej a fost folosit
pentru a transfera în străinătate, pentru
zilele negre ce se întrevedeau,
diverse valori. Bani au fost transferaţi în sume relativ mici,
pentru a nu declanşa opoziţia guvernului. A fost alimentat mai ales
contul sub numele "M.S. Regele Mihai I", de la Union des Banques
Suisses, din Zürich.
Unele operaţii erau la vedere: pe
30 decembrie 1946, Mareşalul Curţii Regale transmitea către BNR
cererea ca suma de 6.950 de franci elveţieni să fie trecută în
contul respectiv; operaţiunea va fi efectuată pe 3 ianuarie 1947.
Au fost şi alte operaţii similare. Apoi, au fost scoşi bani din
ţară sub motivul întreţinerii vilei de la Florenţa, aparţinând
Reginei Elena. Pe nouă luni din 1946 (aprilie-decembrie) s-a scos,
pentru acest scop, valută echivalentă a 180.000.000
lei.
În Elveţia au fost duse şi o
serie de valori culturale, mai ales tablouri: numărul lor deja a
fost precizat - 41. Din acestea, unele au fost transportate la vila
din Florenţa, altele depozitate la banca menţionată din Zürich, pe
13 noiembrie 1947 (conform declaraţiei celui care a făcut operaţia
ordonată de Rege, Jacques Vergotti). O chitanţă din 31 ianuarie
1949 a Băncii Elveţiene atestă existenţa, la acel moment, în
depozitul ei, în contul "M.S. Regele Mihai I", a zece tablouri din
cele 41 dispărute. Transferul masiv se făcuse cu ocazia călătoriei
în Occident a Familiei Regale în noiembrie 1947. Există teza
conform căreia guvernul ştia ce a încărcat Regele în tren şi chiar
a dat dispoziţie să fie lăsat să ia tot ce vrea, pentru ca,
mulţumit fiind, să nu se mai întoarcă. De altfel, întregul guvern
1-a condus pe Mihai la gară, ceremonia părând a fi de
adio.
Comuniştii au dus o politică de
atragere a Regelui. Imediat după 23 august 1944, nu au afişat
revendicări republicane. Au menţinut formalismul monarhic în
manifestările publice. Au asigurat veniturile necesare Curţii
Regale. Au vrut să-i creeze Regelui convingerea că Monarhia poate
fi păstrată. Toate acestea pentru că Regele avea un prestigiu
deosebit în rândul opiniei publice şi ar fi putut înclina balanţa
electorală; pentru a-1 menţine, măcar formal, în afara taberei
partidelor istorice; şi în aşteptarea
consolidării depline a regimului
procomunist.
La începutul toamnei lui 1944,
prin grija ministrului Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, a
fost stins, în defavoarea României, procesul dintre Stat şi fostul
Rege Carol al II-lea. Tot atunci a început şi creşterea rapidă a
cuantumului Listei Civile, depăşind cu mult nivelul inflaţiei. S-a
început cu acordarea unui avans în contul Listei Civile, de
50.000.000 lei, aprobat pe 30
septembrie 1944. S-a ajuns, în
decembrie 1946 - conform unei balanţe de venituri şi cheltuieli -,
ca veniturile familiei Regale să fie de 4.102.282.063 lei, pe
intervalul aprilie-decembrie al anului respectiv (nouă luni); atât
de mari, încât depăşiseră necesităţile; se înregistra un excedent
de 1.207.852.582 lei.
Guvernul Groza a menţinut toate
categoriile de venituri ale Casei Regale din timpul lui Antonescu,
inclusiv subsidii pentru palatele regale, din proprietatea Statului
sau a Regelui, pentru transport, telefoane etc. Lista Civilă a
crescut continuu şi în 1947. Urcarea veniturilor,
faţă
de cele din perioada
antonesciană, trebuie analizată, însă, şi în funcţie de inflaţia
galopantă şi de creşterea preţurilor; totuşi, rămâne concluzia că
Guvernul Groza a acoperit toate cheltuielile Casei Regale,
asigurându-i chiar un excedent masiv. Stalin 1-a răsplătit pe Mihai
- pentru că acesta din urmă 1-a scutit de un efort important de
război în 1944 şi pentru că a îngăduit o subordonare rapidă a
României faţă de URSS - cu două avioane şi o medalie, "măgulind
amorul propriu al tânărului monarh", conform expresiei istoricului
Mihai E. Ionescu. La sfârşitul lui iunie 1945, ziarele bucureştene
anunţau că Guvernul URSS dăruise Regelui două avioane; şi publicau
telegrama de mulţumire a Suveranului. Pe 6 iulie 1945, Prezidiul
Sovietului Suprem al URSS a adoptat Decretul pentru acordarea
ordinului "Victoria" Regelui Mihai. Era cea mai înaltă decoraţie de
război sovietică; o mai primiseră, dintre străini, doar generalii
D. Eisenhower (american) şi B. Montgomery (britanic). Motivaţia era
menită să-i satisfacă Regelui orgoliul: "Pentru actul curajos al
cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania
hitleristă şi alinierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu
se precizase clar înfrângerea Germaniei." La Bucureşti, vestea
decorării a fost primită cu un entuziasm evident forţat, dar afişat
ostentativ. Chiar şi un ziar din sfera naţional-ţărăniştilor,
"Ardealul", de obicei ponderat, se va înscrie imediat în corul
general; directorul publicaţiei, Anton Ionel Mureşan, semna
articolul "Regele
românilor": "A tresărit sub emoţiile de
bucurie şi a unei drepte preţuiri un Neam întreg, un Neam care îşi
iubeşte fanatic Regele său, în ziua de 7 iulie, când Agenţia TASS
transmitea vestea prin care s-a anunţat că Prezidiul Sovietului
Suprem al URSS, prin Decretul său din 6 iulie, a decorat pe M.S.
Rege le Mihai al României cu ordinul «Victoria» pentru actul de
curaj pe care 1-a săvârşit, printr-o schimbare radicală a politicii
româneşti (...)" Autorul consemnează extaziat "Puterea lui de
sacrificiu" , "Răspunderea constantă a misiunii sale". Apoi anunţă
sentenţios: "Regele era cu Poporul Român, adversari neînduplecaţi
ai alianţei cu Axa şi contra războiului cu Marii Aliaţi, peste
clica impostorilor politici ai regimurilor legionar şi
antonescian." Şi încheia cu: "Trăiască Prezidiul Suprem şi marea
noastră vecină, URSS. Trăiască Regele şi România liberă şi
democrată de
totdeauna."
Ceremonia înmânării ordinului
"Victoria" a avut loc la Palatul Regal pe 19 iulie 1945. În Piaţa
Palatului fusese strânsă o mare mulţime de bucureşteni; erau şi
comunişti, dar şi simpatizanţi oneşti ai Regelui. Cuvântările au
fost transmise prin megafoane, iar lumea a aplaudat. După citirea
Decretului Sovietului Suprem, Mareşalul Tolbuhin a ţinut un mic
discurs: "Politica stabilită după 23 august, relaţiile prieteneşti
şi colaborarea cu URSS, vor duce
Poporul Român la
fericire, la înflorire, la o
prosperitate
nemaivăzută în Istoria sa, în
toate domeniile. La aceasta, stă ca garanţie Marea Uniune
Sovietică, Marele Popor Rus." Mihai a mulţumit. Însă s-a arătat,
faţă de reprezentanţii SUA în cadrul Misiunii Aliate de Control,
"uşor jenat" pentru primirea ordinului
rus.
Din volumul cu acelaşi titlu, in
curs de apariţie la Editura Semne
In imagine: ordinul sovietic Victoria