Ce e aceea poezie adevărată/ de Daniel Cristea-Enache
Ceea ce reţine atenţia încă de la prima lectură a textelor din Pe prag (Vale-Deal)* este modul distributiv original al autorului. Liviu Ioan Stoiciu se regăseşte în ambele registre utilizate constant şi abundent ilustrate.
Pe de o parte, în
cel al explicaţiilor, formulelor şi structurilor
ştiinţific-paranormale. Ca şi în "Craterul Platon" (2008),
deşi nu chiar cu aceeaşi frecvenţă, apar şi se manifestă activ în
paginile noului volum "electricitatea din natură" şi
"electricitatea noastră cerebrală", "deplasări vizibile ale
particulelor cu sarcini electrice", un "ritm al vibraţiilor" şi "o
reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers".
Autor şi
personaj împart un subconştient în "legătură directă cu sursa de
energie universală". N-apucăm să rîdem, însă, de aceste motivări şi
explicaţii conectoare (există, de altfel, o vulgata a
paranormalului ce s-a infiltrat în ultimele decenii în gîndirea
noastră pretins raţională, prin frînturi de discurs-standard,
cotidian), că autorul a şi schimbat registrul. Iar comutarea e
spectaculoasă. De la "edificiul astral" şi "schimburile
energetice", deodată ne atingem (şi ne frigem) de "vasul cu
buruieni pentru făcut farmece de pe plită".
În tot locul, acum, ustensile
magic-populare, semne şi superstiţii arhaic-săteşti. Cărbuni
încinşi aruncaţi în oala de pămînt plină cu apă, un drob de sare
pus pe prag, de Crăciun, o toporişcă înfiptă în tocul uşii, să nu
mai plouă cu pietre; leacuri şi descîntece, buba neagră,
"pălăvrăgioaicele" păroase şi vovideniile... Registrul poematic
selectează în această sferă şi se impregnează de gîndirea magică
depozitată în lumea satului românesc ca într-un vechi recipient.
Simptomatică mi se pare, aici, şi
alunecarea biograficului, care mai întîi survine episodic prin
rememorare, evocare, arheologie interioară, pentru a deveni apoi un
suport analogic. De la memoria expusă a personajului se trece la un
prezent însufleţit al trecutelor întîmplări (nu altfel procedează
Sorescu, în La Lilieci), iar acestea, dincolo de amprenta
familială şi culoarea lor locală, devin semnificative pentru
memoria fundamentală: a lumii întregi.
Traseul, destul de dificil, cu
ridicarea la putere simbolică, e făcut de Liviu Ioan Stoiciu în
poeme aparent dezlînate şi banale. Abia la relectură se observă
straturile versului şi coerenţa subterană: "au dat foc la mirişti,
spune străbunica, nepăsătoare,/ fără să o întreb, lăsînd făcăleţul
din/ mînă, «iar o să aibă mămăliga cocoloaşe», aplecată/ să
răscolească jarul în soba de lut, sub/ şopron, cu un cleşte de
sîrmă: vor arde miriştile/ pînă în dreptul crucii. O/ cruce de
piatră, cu litere chirilice. Mai departe/ nu, Dumnezeu se opune: o
vezi ce/ mare e? O perdea de fum, «este cel mai bun leac/ împotriva
smintirii, ţăranul nu a cules/ anul ăsta nici un bob, a bătut
piatra în trei rînduri/ şi a îngropat grîul»... Mă// ridic de pe
ladă, privesc în ceaun, pe plita încinsă,/ mămăliga face bulboane,
fierbe: «nu/ te apropia, Vale-Deal, e periculoasă, mlaştina/ aia te
poate înghiţi». La cîtă/ imaginaţie am? Ţipă: nu departe de mine.
Cine ţipă?/ Hai, bre, lasă-mă-n pace. Cine altul?/ Ţipă caporalul
trompetist, mort în război, în 1943,/ pe undeva pe aici, pe
aproape, prin/ vreo rîpă, neîngropat... Să trăiţi! Ce naiba/ cauţi
pe aici... Nu auziţi? Sînt vorbit de rău, ţiuie// cărbunii în
vatră. «Ura, drăguţa mea».../ Hei, tu, îl strigă bunica: aşa
caporal eşti tu? Nu mai sta în picioare în cuibul corbului, vino cu
noi la masă" (Ura, drăguţa mea).
Liricul, după cum se poate vedea, e
"impur", obţinut prin amestec, nu prin decantare. Se pliază pe
formele comunicării obişnuite şi pe o gesticulaţie rurală încărcată
de premoniţii şi prevestiri. Vîrstele se amestecă şi ele: a
copilului, care ascultă cu ochii măriţi şi imaginează felurite
lucruri; şi a adultului, ce revine, se întoarce, pe drumul "stins"
al Cantonului şi al Adjudului vechi. Prezentul infantil dilatat şi
prezentul regresiv-melancolic al personajului nostru cu nume
"ondulatoriu" (Vale-Deal) se reîntîlnesc în punctul de posibilă
joncţiune: în prezentul etern al "rînduielilor primordiale".
În "rubrica" urbană de existenţă şi
în registrul celălalt, al comunicării individuale cu energiile
cosmice, singurătatea personajului este subliniată, apăsată.
Vale-Deal (cum îşi spune sau cum îi mai spun cîţiva) se plimbă
solitar prin marele oraş, cufundat în propria nefericire, într-o
poză romantică ori simbolistă. Privind în gol. Dus pe
gînduri se intitulează a doua şi cea mai puternică secţiune a
volumului, înfăţişînd - aproape explicitînd - o ipostază meditativă
şi un look autist. "Eu sînt mereu înnegurat, ghemuit-strîns
pe dinăuntru", ne previne Vale-Deal, aflat la o distanţă periculos
de mică de smintiţii şi nebunii pe care îi tot întîlneşte, descrie
sau evocă. Un alt punct de întîlnire, de data aceasta între două
lumi (cosmosul rural şi haosul urban), este obţinut prin nebunia,
aşa zicînd, transfrontalieră, dislocantă şi ascensională prin
definiţie. Nebunii din sat dau foc la buruiană; cei metropolitani
vor să zboare. Necăjitul rural îşi spune oricui povestea, zbierînd
pe uliţă: "Iar începi? N-a avut decît un car înjugat de capre şi/ o
gaură-n burtă, lăsată de doctor, de unde/ curgea ceva. Le-o arăta
la/ toţi: ce e rău în mine iese, dar din voi nu. Auzi la/ el, mai
taci, bă, o dată, că-ţi dau un/ pumn... S-a dus cu pîinea-n crîng,
pe deal, la aia,/ şi aia era cu altul, că-i era foame, nu/ l-a
aşteptat, ce credea?/ Curva tot curvă. Dacă nici de data asta nu mă
omor,/ uitaţi-vă în gura mea - ţipa pe uliţa satului./ Asta e casa
mea, îi dau foc!" (Ce a vrut, n-a putut). Sărmanul orăşean
dă declaraţii şi semnează sub ameninţarea lor, terifiat
fiind de viziunea unui carnagiu despre care nimeni nu vorbeşte:
"M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?/ Ăia. De frică, am scris şi
am semnat:/ Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau/
oameni înjunghiaţi, din care curgea sînge./ Cine mă mai scoate din
încurcătură? Poate cioara/ aia, o arată pe geamul deschis, hai la/
tata, pui-pui. Că vrea/ să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare/
tîmpit: «Domnu' doctor, cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon»...
Atît/ s-a mai auzit, după care/ i s-a închis gura, iar vizitatorii
au fost anunţaţi/ oficial că a fătat căţeaua" (Pierdut).
Dominoul nebuniei, linia perfect
derulată a oricărei demenţe sînt preluate şi integrate artistic
într-un flux poetic în care Liviu Ioan Stoiciu excelează. S-a
vorbit destul de mult (eu însumi am făcut-o) despre
discontinuitatea şi rupturile din poezia lui Stoiciu; despre
scenografia sa dezarticulată, aspectul descusut şi un proces
al constituirii textului
mai important decît produsul finit. Cu sprijinul acestui remarcabil
"Pe
prag", completez acum
profilul unei poezii ce creşte tocmai din rupturi aparente şi
sincope bine controlate. Autorul nu pierde niciodată controlul.
Reuşeşte să se identifice cu personajul rulat şi totodată să ia o
distanţă faţă de acesta. Prima postură e simpatetică, pînă în
punctul în care cititorul intră el însuşi în universul de amintiri
şi obsesii al unui ins. Dar dacă prin aceste guri slobode sau
cusute cu forţa ajunge să fie exprimat Adevărul? Dar dacă nebunul
redus la tăcere era un vizionar, un profet, un vestitor al
Apocalipsei? A doua postură, care îşi creează şi îşi întreţine un
raport specific, este asumat obiectivă, descriptivă la modul
exterior. Ea vine cu un uşor accent critic, sesizabil în
confruntarea fantasmelor personale cu realitatea factuală (povestea
necăjitului rural). În acest caz nu mai avem, prin urmare, o
incandescenţă a viziunii, ci puţină culoare pusă în paginarea unei
sminteli "obişnuite", ordinare.
Lăsînd
acum nebunii deoparte, cu tot cu istoriile şi cu adevărurile lor,
să observăm modul deopotrivă subtil şi complex în care autorul îşi
trasează pragul. Ca şi
biserica, schitul, turla, troiţa, înmormîntarea, pomana, nunta...,
pragul nu este iniţial un element simbolic tare, care să ofere
direcţia tuturor contextelor poetice în care apare. Ca şi biserica,
schitul, turla etc., pragul rămîne - la primul nivel - un element
concret, o situaţie sau alta de care te loveşti, o experienţă
ne-unificată. El este şi "ceea ce e nedefinit în mine", dar şi ce e
"pus pe linia de bătaie", ori ceea ce se împarte "între văzut şi
nevăzut". Treptat însă (şi spre deosebire de celelalte elemente),
pragul devine dominant în lumile traversate de privirea poetului.
Diferenţa esenţială dintre autor şi protagonistul ce-i preia o
parte din trăsături şi biografie constă în sesizarea potenţialului
maxim al acestei limite, care mai întîi separă, desparte, colorează
diferit zonele; şi apoi apropie şi unifică.
Practic, fiecare punct din evoluţia cu
totul previzibilă şi banală a unei zile oarecare poate genera şi
susţine, în varii contexte, fluxul specific poeziei lui Liviu Ioan
Stoiciu. Două exemple pe cît de edificatoare, pe atît de pregnante,
şi în care omniprezentul Vale-Deal lasă loc altor personaje.
"O destrăbălată":
"Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului - ea, atît
de crudă/ totuşi: n-aveţi un foc? Te opreşte pe stradă, îţi/ pune
mîna în piept cu o ţigară/ neaprinsă şi te priveşte în ochi: de la
ea vine/ izvorul neliniştitor... A fost/ mireasă, în sîn cu boabe
de porumb, de grîu, cu// sămînţă de cînepă, cu firişoare de lînă,/
cu păr de porc: să aibă de toate,/ dar zăpăcitul, mirele ei a
aruncat-o în stradă din/ prima noapte, cînd a aflat că nu/ e
fecioară...// Mirele, fugit din spital în ziua în care/ îşi luase
pălăria şi mersese din poartă în poartă,/ strigînd:
«Domnule, vă rog,
dacă/ sînteţi bun, să poftiţi/ pe diseară la noi, la nuntă»...
Stînd// şi azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ în
colţul odăii unde ea/ le satisface pofta clienţilor. Dusă pe
pustiul/ dracului (ajuns înjurătură)". Şi "Îndrăgostit ca de un
bărbat": "mă recunoşti, Doamne, că m-a ars singurătatea/ pînă
în măruntaie, nici n-ai fi/ crezut - că m-au găsit trîntit la
pămînt,/ lovit de trăsnet, fulgerul/ fiind atras de iubirea mea
faţă de tine, sînt/ convins, nu de furca de pe/ umăr, că adunam
fînul... L-au îngropat de viu în/ malul gîrlei să-şi revină,/
strigînd la el: bădie, iubirea a trecut!// Că la vîrsta lui e
îndrăgostit ca de un bărbat, din/ cauza asta a fugit de la
mănăstire: au/ dat cu pietre în mine şi/ au venit cu foarfecele,
m-au apucat de barbă/ şi trăgeau de ea, vrînd să mi-o taie,/ pînă
la urmă m-am bărbierit singur. Mă mai iubeşti,/ Doamne? Că eu nu
mai pot de dorul/ tău... Taci, nu huli... Îl// iubeşte pe Dumnezeu
ca pe un bărbat. A fost la/ un pas să scape de zbuciumul/
îndoielii. «Sînt ca o casă cuprinsă de flăcări.»/ Bietul de el://
acum «stă deoparte, singur, stăpînindu-şi gîndurile,/ fără
dorinţe».../ Curge cînd în afară, cînd înlăuntru."
Ca să fac şi eu puţin biografism:
acum o vreme, un tînăr condeier m-a întrebat cu ironie (sau cu
candoarea neofitului) ce este aceea poezie adevărată.
Ea e.
*) Liviu Ioan
Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 112 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.