Hanul Sfântul Gheorghe nu se mai deschide/ de Emanuel Bădescu

Locul cel mai cunoscut al Capitalei este, neîndoielnic, cel numit "Sfântul Gheorghe". Ce ştie bucureşteanul despre "Sfântul Gheorghe"? Două lucruri "extrem" de importante: că acolo este Centrul Oraşului şi că există o biserică în care nu a intrat decât rareori, înconjurată de un parc modest, sugrumat de liniile de tramvai.

Un observator atent va remarca incompatibilitatea dintre acest fragment de trecut cenuşiu şi spiritul vioi al bucureşteanului, incompatibilitate demascată mai puţin de indiferenţa trecătorilor, cât, mai ales, de evitarea, aproape superstiţioasă, a acestui mic cartier stigmatizat de fatalitate, desprins, parcă, dintr-o povestire de Edgar Poe...

De ce oare ? De ce agitatul şi zgomotosul Bucureşti are cel mai trist centru, poate singurul centru trist din lume? Răspunsul nu-i deloc simplu dacă nu vom accepta anumite nuanţe "mistice" sugerate de istoria acestui loc bolnav de taine şi de blesteme. Însuşi "începutul" acestui loc, cu totul lipsit de legendă, stă sub semnul incertitudinii. Cine l-a ctito­rit? Şi când?

Lipsind izvoarele scrise cele mai vechi, singura sursă de informaţii a rămas cronica lui Radu Greceanu, generosul co-ctitor al Hanului Greci şi al Mănăstirii Stavropoleos. Or, în "Viaţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu", cronicarul, recunoscut pentru erudiţia sa în domeniul istoriei strămoşeşti, face o afirmaţie care a dat multă bătaie de cap istoricilor: "Chiliile hanului de la mânăstirea lui Sfântu Gheorghe de aicea din Bucureşti erau făcute mai de mult, din zilele lui Alexandru Vodă cel Bătrân (...), se făcuse cu cheltuiala unui Panaiotache". Cu toate că textul nu sugerează contemporaneitatea personajelor, aceasta a prevalat totuşi, împărţind cercetătorii în două tabere: una contesta înfăptuirea mănăstirii pe vremea domniei lui Alexandru II Mircea, iar cealaltă ignora existenţa dragomanului Panaiotache.

Distanţa dintre cei doi ctitori fiind exact de un secol, fapt ce făcea imposibilă orice tentativă de pace, a rezultat o goană după documente puţin comună, aşa cum o atestă vastitatea bibliografiei, dar benefică. S-au descoperit atât menţionări din timpul lui Alexandru II Mircea, cât şi scrisori semnate de Panaiotache privitoare la zidirea mânăstirii. În concluzie, afirmaţia lui Radu Greceanu a fost corectă în fond, dar deficitară în formă, neprecizând cât fusese construit din mănăstire până la continuarea lucrărilor de către dragoman. Aşadar, primele chilii ale mănăstirii datează din anii 1568-1574, anii domniei lui Alexandru II Mircea, mănăstirea fiind mărită de Penait Nikussios în timpul voievozilor Antonie Vouă din Popeşti, Grigore Ghica şi Gheorghe Duca, ultimul închinând-o Patriarhiei de la Ierusalim în mai 1673.

Hotărârea lui Duca a schimbat macazul destinului acestui aşezământ monahal. La acea dată, Patriarhia de la Sfântul Mormânt nu avea niciun metoh în Balcani şi în Valahia, deci înalta cinste de reşedinţă a Patriarhului în regiune a revenit mănăstirii Sfântul Gheorghe din Bucureşti! Trimişii săi au aflat însă aici o biserică veche, mică şi întunecată, improprie pentru rangul hărăzit. În plus, mânăstirea rămăsese neterminată din pricina indolenţei spătarului Şerban Cantacuzino, care nu s-a îngrijit de lucrări nici în cei zece ani cât a fost voievod al Ţării. În urma situaţiei raportate, administraţia Patriarhiei a făcut apel la mila creştinească a lui Constantin Brâncoveanu, pare-se şi locţiitor de bazileu, care a acceptat imediat. Ne spune Radu Greceanu că: "surpat-au acea mică şi întunecoasă biserică (...) şi din temelie au zidit Măria Sa ceasta ce acum tuturora se vede, zidire foarte iscusită şi minunată, înfrumuseţând-o pe den lăuntru cu frumoase zugrăveli şi minunată tâmplă, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot din marmoră, luminoasă, desfătată, lucru care altul într-acest pământ n-au făcut (...), isprăvind-o într-al optsprezecelea an al domniei sale", adică în 1706.

Documentele vremii mai arată că în turnul de la intrare a fost aşezat un clopot uriaş, care părea că "invocă silabic numele voievodului: Bran-co-van".

Domnul nu s-a oprit aici. Încă de la terminarea, în 1698, a lucrărilor la mânăstire, a decis ca o parte a clădirii, cea mai mare, să servească de han. În paranteză fie spus, este stranie această dorinţă - ce a marcat întreg secolul al XVIII-lea - de a transforma, chiar şi parţial, mănăstirile din Bucureşti în hanuri.

Un veac mai târziu, câteva vor fi prefăcute în puşcării, sub ruşii autointitulaţi "pravoslavnici" şi după secularizare! Se pare că pentru înfăptuitori acest nărav nu a fost de bun augur, a se vedea ce soartă au avut. Revenind la ideea "Domnului filotin", aflăm din cronica lui Radu Greceanu că: "apucatu-s-au Măria Sa, cu mare cheltuială de au făcut pre deasupra celorlalte şi alt rând de chilii foarte bune şi boltite jur împrejur (...), care în trei ani acestea toate s-au făcut şi acest bun lucru de folos ce se începuse s-au isprăvit".

Deşi termenii de referinţă indică lucrul la mânăstire, documentele arată limpede că aceasta devenise în mare parte han. Pe verso-ul unui hrisov domnesc din iunie 1699 stă scris: "Hrisov a lui Con­stantin Vodă pentru locul ce iaste acum în han a lui Sterie lumânaru". După terminarea tuturor lucrărilor, în ziua de Crăciun a anului 1706, voievodul a depus la Zecca San Marco din Veneţia 20.000 de ducaţi, cu un venit anual de 800 de galbeni pentru aşezământul de la Sfântul Gheorghe. Patriarhul Hrisant Nottara, care a vizitat (?) Bucureştii în 1707, s-a declarat cucerit de râvna Domnului, pe care l-a binecuvântat. Nu a fost singurul. În 1691, sultanul Suleiman al II-lea îi făcuse lui Brâncoveanu o urare de pomină: "Pildă între emirii nea­mului Mesiei şi demn de încredere printre cei care cred în Iisus, voievodul vilaetului Ţării Româneşti, sfârşitul să-ţi fie cu noroc!". Ironia sorţii...

De altfel, la patru ani după teribila moarte a Voievodului, în data 26 martie 1718, mănăstirea a fost pârjolită de foc. Semn ceresc? Pus la adăpost de pericolul sărăciei prin generozitatea lui Vodă, hanul şi-a deschis larg porţile, dar neselectiv. Destul de curând, din acest motiv, se va numi "Hanul toptangiilor". "În curtea lui cea spaţioasă - povesteşte Ionescu-Gion, reconstituind trecutul - veneau carele de la Lipsca şi în boltele lui se descărcau, când ajungeau de la Galaţi, mărfurile care soseau pe mare de la Constantinopole".

Dintre neguţătorii care îşi aveau prăvălii la Hanul Sf. Gheorghe sunt de amintit Hagi Tudorache, Vasile Dancovici, Petcu Cavaful şi Ioan Stanciu. Ei simbolizează succesul în afaceri şi norocul pe care li-l purta hanul. E de bănuit că prezenţa şi reuşitele lor l-au îndemnat pe stareţ să încerce o nouă modalitate de sporire a veniturilor, îngăduind amenajarea barăcilor de scânduri, care, arăta George Potra, "se înşiruiau mai ales în umbra marilor ziduri". Curând şi celelalte hanuri au adoptat această formă de speculă. Într-o anafora din 10 octombrie 1827, veliţii boieri, în frunte cu Iordache Golescu, s-au plâns lui Vodă Ghica arătând că "acele prăvălioare ce s-au făcut de scânduri, ca nişte dulapuri, pe lângă zidurile Hanului Sfântul Gheorghe, i-au cuprins din locul uliţei, strâmtorând-o cu totul, încât nu pot trece două cară alăturea".

Comparând cu imaginea de astăzi a Capitalei, avem o dovadă certă că pe aici istoria se repetă, cu singura deosebire că în prezent buticurile se construiesc pe trotuar. Lovită de cutremure, pârjolită de incendii, construcţia trainică a Hanului Sfântul Gheorghe părea căînfruntă vitregiile fără teama de şubrezire. Impresionat, Anton Pann l-a descris într-un catren: "Sfântul Gheorghe, han ca o cetate/ Cu-mprejurare de zid înalt,/ Bolţi două rânduri, înfrumuseţat,/ Încât ca dânsul nu era alt".

Totuşi, incendiul izbucnit in ziua de Paşti a anului 1847 şi care, după statistica lui Pann, a ars 12 biserici şi 13 mahalale, s-a năpustit înfricoşător asupra hanului. Au fost prefăcute în scrum mărfuri scumpe, acareturi fără valoare, dar şi fiinţe omeneşti, între care copii. După stingerea "celui mai mare foc" înregistrat de istoria Bucureştilor, s-a dezlăn­ţuit "focul blestemelor, mai vârtos la Sfântul Gheorghe decât în celelalte mahalale pustiite. Soliditatea lui aproape ciclopică, garantată de scurgerea vremii, i-a îndemnat pe cei năpăstuiţi să caute în el loc de refugiu. La acest fapt se referea Anton Pann într-un catren sfâşietor, cu tot livrescul lui: "Sfântul Gheorghe, acest han mare/ Era mai bine să nu fi fost/ Decât s-aducă la fiecare/ Nădejdi deşarte de adăpost".

Ignorând apelul stareţului la îndurare, Vodă a poruncit demolarea neîntârziată a hanului-mănăstire Sf. Gheorghe Nou. Într-o catagrafie din noiembrie 1848 egumenul sublinia că arsese numai acoperişul, "zidurile şi temeliile scăpând cu bine, s-au dărâmat din porunca stăpânirii"! Făcând un salt în timp, să spunem că şi cazul Teatrului Naţional a fost aproape identic, ca şi alte o mie de cazuri mai vechi sau mai noi... Evident, s-au găsit şi lăudători, precum părintele Musceleanu_, care nu s-a sfiit să scrie: "În locul (mânăstirii Sf. Gheorghe) municipalitatea făcu o grădina foarte plăcută (...), astfel în locul strâmtorilor şi necurăţeniilor care infectau aerul, azi este un paradis"!

Biserica reconstruită în 1853 de Xavier Villacrosse, avea o arhitectură neogotică şi a fost pictată în stil renascentist de Constantin Lecca şi Mişu Popp, viziune de ansamblu ciudată pentru suflarea ortodoxă. A rezistat cutremurelor şi bombardamentelor până prin anii 60, când, la cererea Patriarhului Iustinian, a fost demolată pentru a se reconstitui ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi locul său de veci.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romåne. Licen]iat în istorie la Universitatea Bucure[ti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" [i la "Ziarul de Duminic`". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti [i Imnurile na]ionale la romåni. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucure[tii \n imagini \n vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).