Sus, în aer / de Walter Kirn

Autor: Ziarul de Duminica 10.03.2011

Ryan Bingham locuieşte în Aerocosm. Adică în lumea hotelurilor de aeroport, a business class-ului, a cluburilor exclusiviste, a prieteniilor la minut şi a sexului ergonomic. Meseria lui este să concedieze oameni. Ryan îşi urăşte slujba, dar adoră Aerocosmul. Într-un itinerar de şase zile şi opt oraşe, Ryan trebuie să desfacă toate iţele vieţii lui hipermoderne, în care singurătatea rulează pe ecran 3D.

Publicat chiar înainte de atentatele din 2001, romanul lui Walter Kirn anticipează în mod şocant criza financiară şi drama concedierilor masive. O carte vizionară despre ,,copiii corporatismului", Sus, în aer este şi o satiră muşcătoare la adresa capitalismului de plastic.

Romanul a fost ecranizat de Jason Reitman, cu George Clooney, Vera Farmiga şi Anna Kendrick în rolurile principale (2009).


trei

Nu ştiu să existe plăcere mai mare decât consumul unui mare brand american, chiar pe fundalul din reclamă. Să conduci o camionetă Ford pe drumuri maronii, de pământ. Să tragi o duşcă de Cola pe o plajă din Malibu. Să zbori cu Măreţul Vest peste inima statului Colorado. E un sentiment de împăcare şi armonie înrudit, bănuiesc, cu felul în care se simţeau vechii egipteni când priveau planetele aliniindu-se deasupra piramidelor. Eşti la locul potrivit, eşti de partea forţelor dreptăţii, iar dacă mâine vântul va urla, n-are decât.

Sub mine, prin hubloul oval şi lăptos, văd o pereche de lacuri alpine lucitoare, de un albastru chimic, nenatural, ca piscinele din interiorul reactoarelor nucleare. Munţi încununaţi de antenele staţiilor radio se înalţă la sud şi la vest. Iată şi Aspenul, în zare, cu pârtiile de schi tăiate ca nişte jgheaburi de popice printre pini, cu acoperişurile metalice ale cabanelor trimiţând licăriri ale soarelui de dimineaţă în cod Morse. E o zi bună în Aerocosm. Dau drumul casetofonului şi mă bucur de câteva minute de Agerime Verbală în căşti.

Abia-abia dacă zburăm la jumătate din capacitate - reducerile de la Aerul Deşertului sunt mereu dezamăgitoare. A ajuns mai mult decât un război al preţurilor, e o adevărată operă, acest duel. Tânărul Soren Morse, cu blablaurile lui de şcoală de afaceri, împotriva maiorului Buck Garrett, asul zburător din Coreea. Comersantul versus aviatorul. Trist. Trist pentru că Garrett, comoara naţională neşlefuită, n-are nici cea mai mică şansă. Îşi face singur reclamele de la televizor, ca să facă economii, şi izbuteşte să pară un ciufut. Mai rău, refuză să instituie un program de bonusuri. Garrett crede că biletele ieftine se vând singure, şi chiar aşa e, dar numai când vine vorba de un anumit tip de clienţi - pensionarii care zboară o dată pe an, cel mult.

Ridicându-se în picioare pe locul ei, câteva rânduri mai în faţă, o fetiţă se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine. Copiii şi micile secrete pe care le au mereu cu străinii, pe la spatele părinţilor. Îi fac cu ochiul, ea se ascunde. "Obligaţiune: hârtie de valoare purtătoare de dobândă fixă sau premiată; angajament." Studiez capetele altor pasageri, văzute din spate. Un moţ spiralat ca de îngheţată Dairy Queen de păr cărunt, brumat, dat cu fixativ, strâns cu un şarpe de platină. O oază de chelie lucie, cu o scobitură în centru, plină de pistrui.

Oamenii cu care n-o să fac niciodată cunoştinţă mă intrigă cel mai tare.

"Recalcitrant: care se opune, care nu se lasă convins; rebel, care îndeamnă la rebeliune."

Zâmbesc în minte. Totul se leagă aici sus, în aer. De partea cealaltă a culoarului, pe rând cu mine, un celebru om de afaceri, un analist de investiţii care are propria emisiune TV şi o fundaţie pentru tineretul urban aflat în dificultate, a adormit cu un Sprite în mâna dreaptă şi luminiţa pentru citit bătându-i drept în gura căscată şi vlăguită. Aurul dinăuntru străluceşte fantastic, o imagine sălbatică pe care mă simt straniu privilegiat s-o privesc. Stewardesa se uită şi ea pe furiş - schimbăm un rânjet. Gura care schimbă cursul pieţelor de capital, ia uită-te la ea: un depozit de minereu preţios!

Celebrităţile au întotdeauna un aer rătăcit în avion. Cu cinci ani în urmă, m-am trezit înconjurat de o trupă rock pe care o venerasem când eram puşti. Doi dintre ei stăteau singuri pe rând, iar ceilalţi doi erau însoţiţi de fete. Frizurile, care erau trăsătura lor distinctivă - creste ţepoase, maltratate, ca nişte hălăciugi negre, lipsite de strălucire -, păreau exagerate, într-un decor atât de neutru. Tobarul, un pretins distrugător de camere de hotel căruia, zice-se, i s-ar fi înlocuit tot sângele la o clinică exclusivistă din Geneva, mânuieşte cu stângăcie un joc video pe PSP. Solistul, starul, stă nemişcat şi se holbează drept în faţă, de parcă şi-ar fi pierdut toată energia electrică şi acum aşteaptă să fie reparat. Faima sa pare să necesite o clasă superioară clasei întâi, şi nu mă pot abţine să nu-l desconsider cumva, pentru că împarte o cabină cu cei de teapa mea.

Atleţii profesionişti ies cel mai mult în evidenţă. Chiar în momentul în care au fost descoperiţi, în adolescenţă, timpul s-a oprit în loc. Să se menţină în formă şi să mănânce bine. Le sunt servite meniuri speciale, fripturi grase cu salate uriaşe şi, dacă vor mai multă sare, fac semn unui antrenor care-i spune unei stewardese, care sare imediat s-aducă. Jucătorii discută despre accidentările lor, maşinile lor, investiţiile lor în cluburi de noapte şi reprezentanţe auto. E o existenţă somnoroasă, din câte îmi dau seama, complet devotată conservării energiei. Părinţii îşi împing de la spate puştii blegomani să le strângă mâna, iar atleţii le fac pe plac cu minimum de efort, uneori fără ca măcar să întoarcă ditamai capul. Ce inerţie, ce imobilitate! Îi invidiez pentru ea.

Ăsta-i locul perfect ca să priveşti America, nu acolo, jos, unde spectacolul aproape s-a terminat. După facultate, am bătut ţara cu o prietenă, burduşind un sedan Subaru cu bere şi saci de dormit şi dând cu banu', să vedem pe ce autostradă o vom apuca în ziua respectivă. Fata fusese ţinută sub aripa părinţilor, doi profesori universitari care-şi consultaseră colegii de campus în legătură cu creşterea ei. Fără televizor. O listă de lecturi în multe limbi străine. Era înnebunită după circuite de minigolf, după tarabe de fermieri pe marginea drumului, după ocheadele vicioase ale boşorogilor din spelunci. A citit Pe drum în timp ce călătoream cu maşina, declamând paragraf după paragraf. Ştiam că sunt folosit - ghidul ei băştinaş - şi că se va lepăda de mine odată ce călătoria va face bucla înapoi la reşedinţa de vară din Nantucket a părinţilor ei, dar voiam să-i arăt ceva ce nu mai văzuse.

Am eşuat. Nu era nimic de văzut. America aia era terminată. Prea multe filme transformaseră deşerturile în decoruri. Cafenelele deschise toată noaptea serveau Egg Beaters, omletă din praf de ouă. Şi peste tot, de la Nebraska cea mai prăfuită, până la Louisiana cea mai mocirloasă, oamenii ne aşteptau pe noi, pelerinii măreţelor rute. Ne vindeau tricouri pe care era scris Route 66 şi acceptau plata cu card de credit. Autostopiştii nu spuneau poveşti, ci dormeau, pur şi simplu, iar benzinăriile erau cu autoservire, nu cu trepăduşi unsuroşi şi fără dinţi. În Kansas, prietena mea şi-a aruncat cât colo cartea, într-o gogoşerie Dunkin' Donuts pentru camionagii, şi şi-a sunat tatăl, să-i trimită bani pentru un bilet de-ntoarcere. Acum e sociolog la Universitatea de Stat Pennsylvania şi-şi creşte copiii la fel cum a fost şi ea crescută, şi mă îndoiesc că s-a gândit de două ori în aceşti cincisprezece ani la vagabondajul nostru. N-ar fi avut nici un motiv. Adevărata Americă îşi luase zborul, iar noi am petrecut o vară-ntreagă amuşinând printr-o ruină. Nici măcar atât. Printr-o ruină de butaforie.

Culegătorul-de-acţiuni televizat se trezeşte şi-şi suflă nasul, apoi inspectează batista oferită de compania aeriană, să vadă dacă n-a pierdut ceva aur pe-acolo. Îmi dau jos căştile şi deschid catalogul Mall-ului Aerian vârât în buzunarul scaunului, căutând cadouri de nuntă. Mall-ul Aerian garantează livrarea în ziua următoare a bunurilor comandate în timpul zborului, prin aerofon, şi oferă produse neobişnuite, de negăsit în magazine: stilouri cosmice din argint, a căror cerneală curge de jos în sus; ceasuri deşteptătoare care proiectează ora pe tavan; planşe înclinate portabile, pentru combaterea durerilor de spate. Uneori cad în plasa acestor năstruşnice produse-minune, trimiţându-le înainte la hotel, astfel încât să le găsesc aşteptându-mă, purtând o etichetă cu numele meu, la recepţie. Am o slăbiciune pentru maşinăriile care emit zgomot alb, imitând cascade sau valuri ce se sparg de ţărm. În ultima vreme, nu mai pot dormi fără drăciile-astea. Cel pe care-l am acum e programat pe "rupere de nori, vara" şi-abia aştept să-i dau drumul diseară.

Îmi limitez opţiunile la un robot care coseşte peluza şi care poate descoperi cablurile îngropate (dislexica de Julie însă o să citească greşit instrucţiunile şi-o să trimită trăsnaia, înclinată pe-o parte, până pe trotuarul de vizavi) şi, varianta mai sigură, un "sistem" de şase valize fasonat din nailon dur, cu inserţii de Kevlar ultrarezistent. Nu e setul pe care l-aş cumpăra vreodată pentru mine- eu împachetez puţine lucruri, prefer pielea naturală, pentru căldura ei şi pentru că rosăturile şi zgârieturile alcătuiesc o arhivă fosilizată a călătoriilor mele -, dar, pentru Julie şi Keith, cuplul plimbăricii anuale până-n Florida şi-al turului Ţării Sfinte cu autocarul, pe care mama şi Drăguţul de El li le-au oferit în loc de lună de miere, aceste valize ar trebui să fie cireaşa de pe tort. Buzunare berechet, pentru farmacia personală a lui Julie, rezistente la pete în caz că vomită pe ele.

Fata a depăşit de mult stadiul de făptură delicată. Mă sperie.

Deşi Kara n-o să mi-o ierte niciodată, săptămâna asta îi datorez lui Keith o prezentare succintă, întreaga istorie a cazului, începând cu fictiva campanie de căutare de fotomodele, pe când Julie n-avea decât cinşpe ani. Ca toate celelalte puştoaice localnice prinse în plasă, a încetat să mai mănânce. S-a îndopat cu laxative. Când iniţiatorii s-au topit cu taxele lor de admitere, ea şi încă vreo câteva prostănace au continuat să ţină regim de slăbire. Au început să fure de prin magazine, un club de mici delincvente. Şcoala a chemat asistenţii sociali din St Paul. Au avut loc o percheziţie pentru droguri, o tentativă de sinucidere. În cele din urmă, ceva le-a făcut pe fete să se dea pe brazdă. S-au rotunjit. Şi-au terminat studiile. Au căpătat un pic de raţiune.

Cu excepţia surioarei mele. Atâtea necazuri! Căsătoria adolescentină. Divorţul adolescentin. Anul petrecut la şcoala de masaj. Mofturile cu mâncarea şi pastilele. Un al doilea soţ rasist, băgat la Institutul Federal de Corecţie din Sandstone, Minnesota, pentru că falsificase obligaţiuni bancare la un xerox color. Abia recent, în ultimii doi ani, a coborât un soi de pace peste Julie, un nou ţel: are grijă de animalele rănite, la o fermă a organizaţiei Humane Society. Are chiar şi o diplomă acum - tehnician veterinar licenţiat - şi, cu toate că-i încă slabă, privirea i se îndreaptă acolo unde-şi mişcă ochii, ceea ce simt că-i un progres.

Şi-acum, nunta asta! Keith ăsta! Îi dau doi ani pân-ajunge din nou în spital.

- Îmi cer scuze.

Expertul în acţiuni bursiere se uită la mine.

- O întrebare, domnule. Ştiu cine sunteţi şi ştiu că nu se cuvine să vă-ntreb asta...

- Nicio problemă. Sunt obişnuit cu astfel de lucruri.

- Dac-ar fi să cumpăraţi o singură acţiune, mâine - una prima-ntâi, drept cadou, pe termen lung, pentru cineva care nu prea se pricepe să-şi dirijeze propriile afaceri -, care ar fi aceasta?

- Beneficiarul este minor?

- Fundamental, da. În realitate, are treizeci şi unu de ani.

- Nonconformist?

- Într-un grad foarte mare. Da.

- Sex feminin, presupun?

- Excesiv de feminin.

- În regulă.

Expertul îşi curăţă mina de aur cu limba. Se gândeşte, mă ia în serios. Fie binecuvântat. Există graţie divină în Aerocosm. Dau peste ea tot timpul.

- Aş recomanda General Electric, dar nu pot. Trusturile lor media mă jignesc moralmente. O investiţie pe termen lung trebuie să-şi înalţe sufleteşte proprietarul. Chestia asta nu-i aşa de bine cunoscută, dar printre clienţii mei se numără şi Biserica Luterană Americană, ceea ce presupune un anumit standard.

Mă simt plin de inspiraţie. Pe bune că sunt. Omul e un gigant. Şi, când te gândeşti că, fix acum, îl am doar pentru mine!

- O să-ţi spun ce le-am spus şi episcopilor luterani: încarcă-te cu Chase Manhattan sub şaizeci de cenţi. Chase e copilul tău. O casă clădită pe o stâncă.

•

Singura escală în acest zbor e Elko şi, cunoscând Elko aşa cum îl cunosc, nimeni n-o să coboare şi n-o să urce când aterizăm. Un oraş ciudat - restaurante basce la fiecare colţ de stradă, câteva cazinouri mititele, kilometri întregi de cartiere de rulote şi un boutique de chiloţei comestibili pentru prostituate, pe Strada Principală. Odată, am petrecut acolo o seară, cu un miliardar. Al o sută patrulea pe lista Forbes a celor mai bogaţi patru sute; fusesem chemat să reduc numărul angajaţilor de la fabrica de jucării a familiei sale. Omu' făcea cumpărături pentru o fermă de cai şi era dornic să viziteze un bordel, dar nu singur. M-a pus să-i ţin portofelul, în caz că se ivea vreo problemă, şi m-am trezit că scotocesc prin el, în timp ce omu' se distra. Simţeam eu că portofelul unui miliardar ar putea să-mi dea o lecţie. Înăuntru, am găsit un permis de conducere expirat, a cărui fotografie m-a convins că individul îşi făcuse o operaţie estetică. De asemenea, un card de credit. Alb. Nu platinum, alb. Când mă gândesc la Elko, mă gândesc la acel card palid şi la ce poate el cumpăra. State întregi. Deşertul însuşi. După ce miliardarul a terminat ce-avusese de făcut cu fata, ne-am întors la avionul lui cu reacţie, care avea cabine de dormit gemene. Prin peretele despărţitor, l-am auzit masturbându-se, seducându-se pe o voce imitată de femeie, care suna ca de pe un disc cu veveriţe cântătoare.

Ceea ce nu-ţi doreşti cu nici un chip, mi-aduc aminte că m-am gândit în noaptea aia, e să joci vreun rol în visele unui astfel de om. Mi-e frică de miliardari, deşi nu din aceleaşi motive ca lui taică-miu. Dacă ţelul lor nu ar fi decât stăpânirea lumii, am fi cu toţii mult mai în siguranţă; problemele se ivesc atunci când ei se lovesc de oameni.

Dau din nou drumul casetei mele, apoi o închid. Prea multe cuvinte într-o singură zi, simt cum mi se-nceţoşează mintea. Stewardesa se-apleacă spre mine. Sunt sigur c-o cunosc.

- Domnule?

- Tu eşti Denise. Chicago-Los Angeles.

- Tocmai am fost mutată săptămâna trecută. Coboară vocea: Avem nişte probleme cu un pasager. Bărbatul în cămaşă de golf - mi-l arată cu degetul -, de lângă doamna de-acolo?

- Da?

- E în stare de ebrietate. O deranjează. Ştiu că vă bucuraţi s-aveţi un rând doar pentru dumneavoastră...

- Nicio problemă. Adu-o. O să-mi mut lucrurile.

- Zboară până la Reno.

- Trimite-o încoace.

Îmi formez prima impresie mai repede decât alţi oameni. Felul în care femeia percepe spaţiul e complicat, fiecare mişcare a ei pare să fie rezultatul unei alegeri între exact două alternative, una întru totul corectă, cealaltă complet greşită. Se opreşte şi, în acest răstimp, îşi cântăreşte deciziile, ridicându-se pe jumătate din scaun, apoi de tot, rotindu-şi umerii şi apoi gâtul, fiecare acţiune decisivă şi separată, ca a unei insecte. Nu e neatrăgător modul în care se opreşte şi porneşte, dar trădează o duplicitate dureroasă, de parc-ar fi rămas cândva paralizată, în urma unui accident, şi ar fi trebuit să-şi antreneze muşchii, la terapie. Eu însumi am fost implicat într-un astfel de accident cândva, deşi vătămările pe care le-a produs nu mi se cade să le judec.

În loc s-o las să treacă de mine, pe locul de la fereastră, o zbughesc eu un scaun mai încolo, cu geanta în poală. După ce a fost prinsă în capcană lângă un beţivan, femeia va vrea să aibă o cale de ieşire.

- Ce jigodie! spune ea.

- Par să fie peste tot, zilele-astea.

- Mi-e teamă că-i atrag. Probabil că transmit vreun soi de semnal.

- E vorba de noroc, ca la loz în plic. Suntem aşezaţi pe locurile noastre de un computer.

Aşa că, iată-ne! De-acum totul a fost decis: pe ce ton vom face conversaţie, cât de aproape unul de altul vom sta, cât de adânc vom săpa fiecare în povestea celuilalt. Astfel de negocieri se petrec într-o clipită - sunt gata chiar înainte să-ţi dai seama că au început şi tot ce se întâmplă apoi între doi străini nu e decât o extensie a acestui contract instantaneu. Am făcut deja faţă unui duşman comun, beţivanul, ne-am dovedit deja superioritatea umană, dar cam ăsta are să fie totalul, pun pariu. Razele noastre vectoare sunt stabilite: mereu înainte, paralele, dar sortite să nu se atingă, să nu se intersecteze. Dragostea are nevoie de conflict, de coliziune, numai că noi fuseserăm osândiţi la înţelegere, la empatie.

Ea nu este aleasa inimii mele. Lista devine din ce în ce mai scurtă. O să glumim şi-o să ne prostim, ne putem descoperi chiar vechi afinităţi, dar între noi totu-i terminat, iar eu, unul, mă simt uşurat.

- N-ar fi trebuit să-i permită îmbarcarea. S-a urcat la bord duhnind, spune. Credeam că FAA-ul are nişte reguli referitoare la asta.

- Nu se aplică decât la clasele economic şi a III-a. Bine-ai venit în junglă!

- Eu sunt Alex.

- Ryan.

Alex, ghicesc eu, e un soi de artistă, deşi nu genu' cu nasu' pe sus, pe care nu-l suport. Lucrează pe contract. A învăţat să se vândă. Ochelarii ei urâţi o dau de gol: ramele lor babane, întunecate, care abia-abia se menţin pe partea fericită a graniţei care ne desparte de prostul gust, au un aer ironic, de magazin de chilipiruri, menit să transmită ideea de independenţă şi eclectism. Înainte de CTC, pe când mai făceam încă marketing, am lucrat din când în când cu graficieni: accesoriile erau totul pentru ei. Ar fi fost în stare să poarte pantaloni din pânză de sac groasă, dac-ar fi găsit o curea haioasă cu care să-i combine.

- Te duci la Reno cu treabă, sau pentru aventură?

Se încruntă:

- Aventură?

- Pariuri, zic.

Îmi dau seama că Alex nu joacă la pariuri, dar simt că se consideră un spirit liber. O să fie măgulită c-am putut s-o confund cu un parior.

- Nu, dar mi-ar plăcea să-nvăţ. Ador mesele de barbut. Toate glumiţele, toată trăncăneala... Sunt aici ca să muncesc - coordonez evenimente.

- Nunţi?

- Şi congrese, şi evenimente caritabile. Erzaţ instant de ambianţă, specialitatea mea.

Examinez două posibile răspunsuri la acest comentariu pe care, mulţumită casetelor de Agerime Verbală, îl şi înţeleg. Unu: o să combat ironizarea propriei munci. Pare matur şi spiritual, da, dar depăşeşte măsura şi vei deveni tu ciuca miştoului. Doi: o să râd. O s-o las să se beştelească singură, până când va ajunge pe bune deprimată, iar apoi o să intervin cu vorbe încurajatoare şi sfaturi înţelepte, izvorând din experienţa mea cu directori deveniţi de prisos, care şi-au tot minimalizat valoarea slujbelor, până în ziua când şi le-au pierdut şi s-au prăbuşit plângând şi dând din craci, sau au mers cu maşina până pe malul râului şi-au înghiţit o sută de Nurofene. Îmi închipui că are cam douăzeci şi opt de ani sau pe-acolo, punctul în care femeile de carieră au gustat succesul şi şi-au dat seama c-au fost fraierite. Un moment decisiv - acum se instalează durerea, dorul. Uneori le împinge spre căsnicie şi familie. Alteori le-mboldeşte spre devotament pentru o cauză. Şi bărbaţii ating acest punct, desigur, numai că la ei rareori se traduce în schimbări majore. Aşa mi s-a-ntâmplat şi mie, după ce-am trecut de douăşcinci de ani, când am început să pricep că CTC nu e doar o slujbă temporară. Mi-am cântărit alternativele, m-am convins că n-am niciuna, şi iată-mă - cum subzist pe bază de migdale afumate, vânând mile.

Râd cu ea. Hai, dă-i drumu', bagă-te singură cu capu' la fund!