Spumă de căpşuni/ de Alexandru Ciolan
Spre seară, sfârşit de săptămână-n
Bucureşti. Luptă pe lapoviţă şi pe ninsoare între februarie care
mai are puţin de stat şi martie care stă să vină. Centrul vechi,
siluit să devină nou, sfâşiat între culoarea locală zdrenţăroasă şi
stilul european-termopanat al cârciumilor (cârciumi, bănci şi
farmacii… farmacii, cârciumi şi bănci… bănci, cârciumi şi farmacii)
e parcă şi mai dezolant decât de obicei. Dacă vrei să ajungi la
Teatrul de pe Lipscani, nu ai însă variante ocolitoare. Iei în
piept amestecul mizer de etern şantier, de vechitură recondiţionată
şi de noutate provizorie şi traversezi fără chef întunericul celor
câţiva zeci de metri, care par sute, dintre Universitate şi sala
Rapsodia.
Ajuns acolo, trebuie să fii atent să nu intri pe uşa din
stânga, dacă vrei să nu te trezeşti în cârciuma cu nume scremut
artistic care a invadat o parte din holul teatrului - cultura
trebuie să dea, iar cârciumăritul să ia (cel mai deştept, nu-i
aşa?, cedează).
Venisem la premiera Necuvintelor, a trupei Passe-Partout Dan Puric, nerăbdător, curios să văd ce se ascunde în spatele titlului pretenţios, prea nichitian după gustul meu. Eram totuşi profund încrezător în calitatea promisă de doi vulcani (vulcanul unu: Adrian Nour, sufletul spectacolului, scenarist, regizor şi ilustrator sonor, şi vulcanul doi: Vadim Rusu), o vulcăniţă (Ana Pepine) şi un vulcănel (Toni Dumitrescu, pe care recunosc că nu îl ştiam, dar care m-a cucerit definitiv - o să stau cu ochii pe el).
Necuvinte este o erupţie de energie şi de inventivitate a celor trei plus una, ştrengari ale căror şotii, uneori gratuite - de la care nu se pot abţine, conştienţi că bucuria cu care le comit va contagia sala, devenită partener de joacă -, alteori pline de subtile înţelesuri, cheamă la linişte şi împăcare. Tot spectacolul este, de fapt, o goană prin depozitul-colecţie de zgură şi zgomote urbane spre nemărginirea calmă a câmpului şi a cerului, spre cămara în care pacea izvorăşte, prin Cuvânt, din inima înduhovnicită.
Spectacolul a crescut, inconfundabil, în curtea lui Dan Puric, părintele care şi-a învăţat puii să vâneze subiecte şi să adopte-adapteze procedee, să-şi creeze propria lume artistică, să o delimiteze fără să o limiteze, să nu se ia foarte în serios, ca să nu devină pedanţi, dar să nu uite, nici atunci când şuguiesc, că sunt datori să mărturisească Adevărul. Restul e măiestrie scenică.
Nu voi spune mai mult despre Necuvinte. Ar însemna să glosez verbal ceea ce spectacolul transmite, în cea mai mare parte, fără vorbe. Mergeţi să-l vedeţi, o să ieşiţi din sală încântaţi, mai uşori, mai împăcaţi, mai încrezători.
ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti). Filolog (absolvent de spaniolă-română al
Universităţii Bucureşti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman,
1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista "Lumea"
(1978-83), redactor la Editura Politică şi ulterior la Editura
Humanitas (1983-1991), editor şi administrator al Editurii Logos
(din 1992). Traducător şi publicist. Zona de interes principală:
lexicologia, lexicografia. Preferinţe muzicale: Buena Vista Social
Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu,
Fărâmiţă Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul şi conservele de
casă. Dorinţe: să aibă nepoţi. Are un
nepot.