Cultura dialogului şi apa vie a creştinismului / de Marius Vasileanu

Teolog şi, deopotrivă, cunoscută voce a cetăţii culturale de orientare creştină, Radu Preda publică o nouă carte dedicată dialogului. Se numeşte chiar astfel: "Cultura dialogului. Pledoarii & exerciţii" şi a apărut la Editura Eikon.

Cartea cuprinde, alături de mai multe articole dedicate comunicării din perspectivă teologică, o sumă de dialoguri pe care autorul le-a realizat cu diferite personalităţi. El însuşi devenit în ultimii ani una dintre vocile cele mai echilibrate, dar, în acelaşi, timp ferme ale creştinismului ortodox românesc, a fost asiduu cultivat de jurnalişti, astfel încât regăsim într-un ultim calup al cărţii o serie de dialoguri/interviuri pe care Radu Preda le-a acordat presei scrise.

În articole sunt rememorate, de pildă, etape ale revenirii la normalitate: "Conştiinţa rolului pe care îl poate avea şi presa eclesială în depăşirea moştenirii totalitare s-a tradus printre altele în organizarea de către (revista) Renaşterea, în colaborare cu Academia de Presă de la Frankfurt am Main, a primului seminar din România, în zilele de 16-19 mai 1994, pe tema contribuţiei Bisericii Ortodoxe la articularea unui spaţiu public al exprimării libere" (p. 62).

Şi autorul arată mai departe că "dovada maturităţii unei societăţi rezidă în pluralitatea mediatică şi existenţa, dincolo de această diversitate, a unui consens profesional şi a unei etici practice. Simetric, la fel de adevărat este şi faptul că întârzierea unei comunităţi pe drumul libertăţii se vede cel mai bine în maniera în care încă nu ştie să comunice, să armonizeze diferitele opţiuni, să tolereze pluralitatea şi să promoveze valorile comune".

Ar fi de adăugat aici rolul salutar al lui Radu Preda în relansarea revistei "Renaşterea", care apare şi astăzi sub egida Arhiepiscopiei Clujului, dar, ca actor direct, şi în întreţinerea dialogului interortodox, intercreştin, interreligios. Printre altele, este iniţiatorul şi coordonatorul unei reviste academice şi al unui institut, ambele numite "Inter", care vizează chiar dimensiunile enumerate anterior.

Demn discipol al lui Petre Ţuţea - cine nu ştie cartea sa dedicată maestrului? -, Radu Preda este un ferment greu digerabil uneori pentru extremele Bisericii. De altfel, şansa aceasta a dialogului pe şleau - în care să vorbeşti echilibrat, fără complexe, atât despre sechelele Bisericii căreia îi aparţii, cât şi despre realizări - este rara avis printre teologii creştin ortodocşi români. Rareori găseşti voci care să spună lucrurilor pe nume şi în privinţa colaborării clerului cu Securitatea (grea piatră de moară de care se pare că nu vom scăpa rapid - din motive dificil de înţeles), şi despre corupţia din Biserică, şi despre multe alte necazuri. Dar este totodată un ferm apărător al valorilor ortodoxiei, pe care de prea multe ori exaltările (post)moderne fie le uită, fie nu le mai înţeleg de fel. Toate aceste vor fi regăsite în carte.

De-a lungul timpului Radu Preda a făcut interviuri cu personalităţi deosebit de atractive din punctul de vedere al temei acestei cărţi: Olivier Clement, Episcopul Kallistos Ware, Pr. Paul Hesse, Konrad Raiser, Alexandru Paleologu, Horia Bernea etc. În spiritul celor afirmate mai sus, întrebat cum mai stăm cu dialectica Orient-Occident şi dacă mai este ea funcţională, numai un "adept" al Balcanilor, precum îl ştim pe Alexandru Paleologu, putea afirma, lipsit de complexe: "Mărturisesc că n-am avut niciodată sentimentul că există o deosebire funciară între Orient şi Occident. De ce? Pentru că noi (este cazul meu şi al multora ca mine) am trăit într-o lume în care cultura şi civilizaţia occidentală erau asimilate de mai multe generaţii. Ne ştiam occidentali în toată formaţia şi cultura noastră, doar că pe hartă eram într-un loc plasat mai către Răsărit" (p. 136).

Dar relaţia maestru-discipol pare a funcţiona mai departe în cazul unora dintre personalităţile cu care Radu Preda continuă dialogul în carte. În plus, fiind astăzi conferenţiar la Facultatea de Teologie din Cluj, autorul este unul dintre tinerii teologi români cu ample stagii de cercetare occidentale, care a şi predat adesea în ţările Europei - de unde şi noi oportunităţi de dialog.

Cu siguranţă, afirmaţiile autorului - al căror profil pieziş ne amintesc, din nou, de Ţuţea sau de Mitropolitul Bartolomeu Anania, de care autorul a fost apropiat - sunt menite a trezi. Cum vedeţi "fenomenul Gigi Becali", este întrebat la un moment dat Radu Preda într-un interviu (p. 232): "Problema cu Gigi Becali este următoarea: în momentul când el primeşte distincţii din partea unor ierarhi, cum s-a întâmplat la Sibiu, e ca şi cum Hitler ar fi primit un premiu din partea unei organizaţii evreieşti". "Nu este prea dură comparaţia?" (insistă reporterul) «Deloc! Ea doreşte să sublinieze contradicţia flagrantă dintre comportamentul bezmetic, la limită profanator, al unui autointitulat "apostol al neamului" şi învăţătura creştină pe care acesta o invocă fără să o cunoască». "Nu credeţi că în spatele lui este Biserica?" «Nu este adevărat. Biserica nu este în spatele nimănui. Pentru că Biserica are la rândul ei oameni cu vocaţii becaliene, care vor să ajungă la bani, la putere, din treaptă în treaptă. Este limpede că s-a semnalat greşit că Becali ar fi un model de laic. Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja şi gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simţ, care vrea să se simtă în Biserică acasă. Este ca şi cum părinţii, în mod sistematic, ar invita tot felul de mitocani la masă, jignindu-şi propriii copii. Becali a reuşit performanţa mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan. Refuz, totuşi, să cred că noi suntem un popor care îşi exprimă identitatea spirituală prin vocea unor astfel de mitocani penali ale căror acte de binefacere nu pot fi considerate "la schimb"».

Incomod, mustind de cultură bine asimilată, capabil de dialog continu cu orice reprezentant decent al principalelor confesiuni creştine, Radu Preda ne dăruieşte încă o carte care poate fi oricând recomandată studenţilor în teologie, în primul rând. Căci numai tinerii au şansa de a se apleca cu ochiul curat peste fântâna cu apă vie a credinţei.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).