Copii singuri pe lume. Calvarul adopţiilor/ de Paula Herlo

"Vom discuta cu mama naturală şi vrem să-i asigurăm un viitor stabil. Mama regretă faptul că a abandonat copilul şi acum doreşte să îl recapete", ne-a declarat Adrian Marc, fostul director al DJPC Satu Mare. Acum, mama are toate drepturile pe care i le oferă legea românească, deşi i-a pus copilului viaţa în pericol. Astfel, dacă părinţii naturali nu sunt de găsit, atunci sunt căutate rudele de până la gradul patru, iar procedura de adopţie începe abia după ce şi-au dat toţi acordul.

În realitate, fetiţa se numeşte Denisa. Când am vizitat-o anul trecut în luna martie, se afla în grija unei asistente maternale. Ne-am întors la Denisa după un an şi patru luni. Nu i s-a deschis procedura de adopţie, deşi mii de români vor să înfieze. Mai târziu va ajunge şi ea la vârsta la care probabil n-o va mai vrea nimeni pentru că legea spune că trei instanţe judecătoreşti trebuie să se pronunţe în privinţa adopţiei, iar asta durează uneori chiar şi doi ani de zile.

În România există aproape cinci mii de părinţi care aşteaptă. Şi 40 de mii de copii părăsiţi. Şi totuşi nu se găsesc unii pe alţii din cauza legislaţiei. Dosarele sunt judecate alături de infracţiuni sau procese civile, aşa că rareori le vine rândul. Astfel se ajunge la situaţia în care un copil devine adoptabil la trei, patru sau cinci ani. Situaţia ar fi mai simplă dacă România ar avea un tribunal al copiilor în toate oraşele. Există doar unul la Braşov şi funcţionează cu succes, dar este un caz izolat. Nu avem un registru care să pună faţă în faţă copiii adoptabili cu părinţii care vor să adopte. Între instituţii nu există colaborare, iar părinţii disperaţi după ani de aşteptare ajung să-şi caute singuri copiii, trimiţând adrese la direcţiile din ţară.


Fetiţa Rodica: "Atunci când am ajuns acolo, era poarta închisă, m-am speriat şi am început să plâng"

Ionuţ stie exact cine e. E băiatul doamnei Camelia şi locuieşte la casa cu poartă roşie. Are o mamă, un tată pe care şi l-a ales personal dintre bărbaţii ce-l înconjoară. În realitate, Ionuţ n-are, însă, părinţi. Cei ce-l înconjoară sunt cumva de împrumut până în ziua în care cineva va veni să-l ia acasă la el pentru totdeauna.

Ionuţ e unul dintre puţinii copii declaraţi adoptabili, şi totuşi unul din cei mulţi pe care niciun părinte nu-l vrea fiindcă este prea mare. Acum şapte ani mama lui l-a abandonat într-o maternitate. A ajuns în casa unei mame angajate, dar n-a stat prea mult şi a fost dus la un centru de plasament. Copilul a suferit atunci un şoc. Cele zece luni petrecute la centrul de plasament şi le-a şters din minte. Când Camelia l-a luat acasă, nu vorbea. În străinătate, mamele sociale nu ţin copiii mai mult de şase luni tocmai pentru a evita dezvoltarea ataşamentului. La noi, copiii ajung la vârste mari şi atunci sunt transferaţi în centre. În ultimul an, 1.000 de asistenţi maternali au renunţat la copiii pe care îi aveau în grijă din cauza reducerii cu 25% a salariilor, iar 300 dintre copii au ajuns din nou la casa de copii. Astfel, 23 de mii de copii cresc singuri în centre de plasament, abandonaţi şi de părinţi, şi de autorităţi. Românii nu-i vor pentru că sunt prea mari.

Rodica are 9 ani, stă într-un centru de plasament şi până acum a trecut pe la trei asistenţi maternali. "În Zărneşti n-am stat decât trei luni. Odată am fugit din centrul Zărneştiului şi m-am dus la acea poartă albastră. Am traversat multe străzi, dar n-am păţit nimic. M-am uitat stânga-dreapta şi am fugit necontenit până am ajuns acolo. Şi când am ajuns acolo, era poarta închisă, m-am speriat şi am început să plâng", ne povesteşte Rodica. Când avea cinci ani, a fost vizitată de o familie de nemţi: "mama" Heidi şi domnul Walter. Nu au înfiat-o fiindcă în România adopţiile internaţionale fuseseră suspendate printr-un moratoriu. Cei doi soţi au trimis zeci de adrese autorităţilor din România şi celor de la Parlamentul European, dar degeaba. "Aş vrea să am şi eu un loc adevărat. Eu ştiu că acolo sus e cineva care ţine la mine cu adevărat, nu cineva care să zică peste un an sau doi: «Pleacă, nu te mai vreau»", ne-a spus Rodica.

Teoretic, pana in ziua adoptiei, copiii pana la doi ani ar trebui sa stea in grija unui asistent maternal. Tot in teorie, in sase luni asistentii trebuie sa le gaseasca o familie: adoptiva sau naturala. In practica lucrurile stau altfel. Sunt lasati la asistentii maternali ani de zile. Copiii cresc si se ataseaza de parintii angajati, iar cand ajung la 10-12 ani unii sunt mutati in centre ca sa faca loc in casele maternalilor nou nascutilor abandonati in spitale. Asa ca cei dati la o parte traiesc un nou abandon care are asupra lor efecte devastatoare.

Avem cei mai mulţi copii abandonaţi din Europa şi cea mai restrictivă lege

Soarta copiilor abandonaţi ar putea fi alta dacă aleşii îşi fac timp să studieze un proiect de lege potrivit căruia copiii ar putea fi declaraţi adoptabili în primele şase luni de la abandon. Suntem ţara cu cei mai mulţi copii abandonaţi din Europa şi cu cea mai restrictivă lege. Mama care şi-a lăsat copilul să moară pe malul apei trebuie să-şi dea acordul pentru adopţie, rudele de până la gradul patru au şi ele un cuvânt de spus, iar tribunalele judecă soarta acestor copii printre picături. În spatele acestor proceduri lungi şi greoaie se ascund dramele unor copii "ocrotiţi" de stat şi totuşi lăsaţi singuri să-şi trăiască drama de a nu avea o familie.

75 la suta dintre copiii declarati de instante adoptabili sunt mai mari de cinci ani. Statistic romanii vor copii mai mici de trei ani, asa ca restul sa-si traiasca copilaria in centre de plasament. Si asta in vreme ce mii de romani astepta in casa lor un copil.