Opinie de Sorin Pâslaru, Redactor Şef ZF: Japonia, Libia, criza financiară - lecţii tari pentru România. Ce vom învăţa?

Dezastrul din Japonia, tulburările din lumea arabă din 2011, dar şi tensiunile apocaliptice de pe pieţele financiare din toamna anului 2008 ar trebui să aducă în spaţiul public românesc în prim-plan ideea de securitate - alimentară, energetică, de transport, de comunicaţii, de plăţi.

Lumea a devenit mai fragilă, tensiunile sunt difuze şi reacţiile imprevizibile. Şi poate că este de reflectat la faptul că majoritatea conflagraţiilor mondiale care au provocat distrugeri ca marile cutremure şi tsunami au pornit din Vest.

Sigur, un dezastru natural de mare amploare ca acela din Japonia nu are legătură cu ceea ce fac oamenii decât în măsura riscului asumat prin dezvoltarea de tehnologii care se pot dovedi nesigure.

Putea fi ceea ce este astăzi Japonia fără energia ieftină a celor 54 reactoare nucleare?

Dacă vrei dezvoltare, îţi trebuie industrie, dacă vrei industrie, îţi trebuie energie. Şi de unde să o iei dacă eşti pe o insulă? Japonia a fost prima ţară din lume care a construit un reactor nuclear, în 1952.

Miracolul japonez din anii '80, când celebrul MITI, un minister al economiei şi industriei gigant a trasat liniile de dezvoltare ale ţării, a fost susţinut de energia nucleară, care acoperă 25% din consumul de electricitate al ţării.

"Ţara s-a bucurat de beneficiile energiei nucleare după război. Întreaga societate trebuie să accepte această consecinţă", scrie foarte dur unul dintre editorialiştii ziarului japonez Asahi Tribune, ziar care vinde 10 de milioane de copii, un stâlp al media japoneze.

Un risc asumat. Risc şi câştig, în balanţă. Dezastrele - financiare, naturale, sociale - balansează economia şi societatea spre prudenţă imediat după astfel de evenimente dramatice, dar oamenii uită repede şi tensiunile se acumulează din nou.

Totuşi, parcă unele evenimente, determinate de om, ar putea să lipsească.

Nimeni nu şi-ar fi putut imagina în 2000 că Statele Unite vor fi atacate pe propriul teritoriu un an mai târziu.

Şi nici că mari bănci de pe Wall Street, din Londra, Amsterdam sau Paris vor urma să fie salvate în 2008 de statele lor. Sau că Marea Britanie era pregătită să scoată armata în stradă în octombrie 2008, când oamenii se temeau că şi-ar putea pierde banii din bănci. Colaps financiar evitat la mustaţă.

Sau cine şi-ar fi putut imagina o situaţie precum cea din 2010 din Irlanda, aflată la o aruncătură de băţ de centrul financiar şi politic al lumii, Londra, ca toate băncile, dar toate, să trebuiască să fie naţionalizate pentru că altfel nu ar fi supravieţuit, iar statul să cheltuiască pentru asta 30% (treizeci la sută!) din PIB?

În numele unor concepte abstracte pe care nici cei de unde au pornit nu le mai respectă (dacă le-or fi respectat vreodată) - neintervenţionismul statului în economie spre exemplu - România ca stat nu are voie să nu ia aminte la ceea ce s-a întâmplat în lume în ultimii ani.

România să ia aminte cum fiecare stat şi-a salvat băncile şi industria din vârtejul crizei financiare.

Să vadă ce se poate face pentru asigurarea securităţii energetice chiar dacă exploatarea gazului şi petrolului este concesionată unor companii străine. Ce se va întâmpla într-o situaţie de raţionalizare a consumului?

Cine va avea întâietate la aprovizionare - românii sau cetăţenii ţării de unde provine compania care exploatează petrolul?

Să fie atentă că Uniunea Europeană nu a fost în stare să aibă o reacţie comună la criza din Libia şi să facă un pod aerian unic pentru repatrierea tuturor cetăţenilor europeni. Fiecare stat a fost pe cont propriu, ca şi mai înainte, în 2008, cu criza bancară.

Să ia aminte că statele îşi promovează agresiv propriile companii să câştige contracte în străinătate aşa cum în haită lupii se ameninţă unii pe alţii când ajung la bucata cea mai bună.

Puţini ştiu că o mare putere, odată prietenă foarte bună a României, de gintă latină, şi-a manifestat recent în mod făţiş nemulţumirea privind recenta reuniune la nivel înalt a României cu statele din Golful Persic.

Că ce căutăm noi la discuţii cu ţările arabe, când la vecinii lor din Africa de Nord arde? Poate că nu a adus reuniunea cine ştie ce câştig pentru România, dar măcar a fost un exerciţiu pentru politica şi businessul local de a se prezenta pe propriile picioare.

Iar reuniunea fusese pusă la cale de peste un an, aşa că era chiar un gest diplomatic necugetat să fie amânată sau anulată din cauza ultimelor evenimente.

Şi de căutat căutăm ce caută şi ei la noi sau aiurea pe planetă - contacte, contracte, business, dezvoltare, energie, bani. E coadă în Qatar şi Arabia Saudită la proiecte şi vizitele englezilor, francezilor ale brazilienilor sau chiar ale slovenilor nu contenesc şi suntem întrebaţi ce căutăm?

Trebuie cumva să treacă toate legăturile României cu exteriorul prin alte centre de putere?

În treacăt, este de notat faptul că românii nu au avut abilitatea de a avea alături pe parcursul conferinţei niciun oficial al UE, măcar din partea noului înfiinţat serviciu diplomatic al Uniunii Europene condus de fantomatica Catherine Ashton.

Şi mai puţini ştiu că, în momentul când diplomaţii români - despre care nu se poate spune că sunt hipereficienţi în a aduce contracte - se mai interesează şi de câte un contract în străinătate pentru firme româneşti, mai sunt câteodată atenţionaţi de omologii lor, trimişi ai unor state din liga I - hei, vedeţi că locurile sunt ocupate, avem deja firmele noastre aici.

Terenul de jos în relaţiile externe, în business şi în drumul pentru dezvoltare al anului 2011 nu mai este acelaşi ca în anii '90. Noi nu am văzut că între timp regulile s-au schimbat şi continuăm să acceptăm fluierul unor arbitri care demult au devenit jucători.

Problema este: avem cu cine, are România oameni gata de această lume? Puţin probabil, dacă ne uităm la vârfurile din finanţe şi economie, adică vestiţii miniştri Gheorghe Ialomiţianu şi Ion Ariton, străluciţi absolvenţi de facultăţi şi doctorate de pe la Braşov şi Sibiu.

Dar asta e marfa. Măcar să gândească corect, pentru România, indiferent de unde vin, ce studii şi ce experienţă au în spate. Pentru că se vede că o să conteze mult de acum încolo această (nouă? veche?) abordare.

• Sorin Pâslaru este redactor-şef al la Ziarul Financiar