Uşile conştiinţei/ de Andreea Răsuceanu

În economia naraţiunii, uşa, spune Hamon, ca tehnem, e, la rândul ei, un operator logic, ca şi fereastra. Uşile, prin deschiderea sau închiderea lor deschid sau închid perspective. În economia textului, ele se deschid, ca şi ferestrele, asupra unor noi pasaje descriptive (în cazul nostru, uşa albă de la odaia Christinei se deschide asupra unei descrieri amănunţite a budoarului).

Totodată, din punctul de vedere al organizării spaţiului după perspectiva privirii, uşa şi fereastra, deşi au un rol similar, de intermediere, de introducere într-un alt plan a privirii, îndeplinesc de fapt funcţii diferite ("Fereastra deschide interiorul către exterior. Prin fereastră se priveşte afară. Uşa nu ţine de domeniul vizualului. Prin uşă, se intră şi se iese. (...) Dar, dacă fereastra implică, în mod structural, privirea din interior către exterior (...), uşa poate deveni şi ea obiectul unei concentrări vizuale, dar în sens invers. Dacă se priveşte printr-o uşă către exterior, ea nu face decât să funcţioneze ca o pseudo-fereastră. Privirea întoarsă către interior e cea care o defineşte. Şi mai mult încă: nu simpla privire din exterior către interior (care rămâne desigur o posibilitate deschisă) îi conferă într-adevăr conotaţiile sale caracteristice, ci privirea dintr-un interior către un alt interior" - Instaurarea tabloului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999 p. 63).

Dacă fereastra desparte interiorul de exterior, direcţionând privirea în afară, uşa o întoarce spre înăuntru, spre teritoriul intimităţii, al unui univers interior (al casei sau, în registrul imaginarului, al propriei interiorităţi). Pe de altă parte, uşa, "un întreg cosmos al Întredeschisului", după Bachelard (La poétique de l' espace, Presses Universitaires de France, 1961, p. 48), presupune două posibilităţi puternice, care clasifică două tipuri de reverii: ea poate fi închisă (încuiată, lăcătuită) sau deschisă. De aici îndoiala, ispita de a o deschide (sau măcar de a imagina deschiderea ei). Actul de a deschide uşile fiinţei este însă unul definitoriu, iremediabil, cu efecte majore, camerele ei interioare pot fi nimic altceva decât cămările lui Barbă-Albastră, căci: "este oare aceeaşi fiinţă cel care deschide o uşă şi cel care o închide?".

Spaţiul intim, cu faldurile, cotloanele şi întortocherile sale, dezvăluie, la deschiderea uşilor interioare, monştri personali a căror confruntare poate determina adevărate cotituri existenţiale - "atunci se schiţează un destin".

În Domnişoara Christina, odăile sunt mereu izolate de restul conacului, situate la capătul unor coridoare ce par nesfârşite şi întotdeauna încuiate. Uşa ce dă în camera Christinei e masivă, albă, iar gestul deschiderii ei e gestul încărcat de o solemnitate ce semnalează pătrunderea într-o altă dimensiune a casei, aflată sub alte auspicii decât restul (mirosul de plante uscate şi de tinereţe oprită pe loc, atmosfera glacială, lipsa indiciilor legate de lumină etc. - toate sunt amănunte ale descrierii ce subliniază neobişnuitul acestui loc).

Deschiderea uşii albe echivalează, totodată, pentru Egor, cu deschiderea unei uşi interioare, către o încăpere a sinelui dominată de spaime ancestrale, precum teama de iraţional, de necunoscut, dezgropată din străfundurile conştiinţei sale de evenimentele de la conac. Momentul anticipează cea dintâi călătorie onirică a lui Egor şi cea dintâi întâlnire cu Christina - episod ce merită analizat mai în detaliu. Primul semnal că avem de-a face totodată cu un proces al sondării inconştientului este alunecarea în vis, ca sub efectul unei stranii hipnoze: deşi încearcă să rămână treaz, Egor adoarme şi se trezeşte în salonul plin de siluete elegante; imediat se aude "o melodie veche, de o melancolică veselie, care se revărsa odată cu amintiri turburi, care ţineau mai mult de copilărie şi de vise decât de întâmplări".

Apoi, în spaima sa de Christina, străbate în fugă un coridor şi deschide "cea dintâi uşă pe care o întâlni", gest care îl readuce în odaia lui, spaţiu ce suferă o de-familiarizare inexplicabilă pentru personaj: "toate lucrurile erau acolo ... Şi, totuşi, ce ciudată lumină adunau laolaltă toate aceste lucruri risipite în cameră... Parcă ar fi fost privite prin oglindă."

Aflându-se încă pe teritoriul visului, spaţiu intermediar, Egor percepe realitatea răsturnat, invers, ca pe o imagine în oglindă. Totodată, Christina îi vorbeşte despre treptele spaimei, care pot fi mult mai adânci - simbol cu valenţă dublă, treptele sugerează fie un sens catabasic, fie unul ascensional; ele coboară în pivniţă sau urcă în pod, sunt fie liniştitoare, fie ameninţătoare. Coborârea pe treptele spaimei, către teritoriul temerilor cele mai adânci ale fiinţei, presupune o confruntare cu limita, rezolvată în finalul textului prin incendierea simbolică şi ritualică a casei blestemate.

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţii Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima.