Opinie de Adrian Vasilescu, BNR: Cine mai munceşte în România (1)

Statistica ne-a pus în faţă, la începutul acestei săptămâni, o oglindă în care să ne privim şi să vedem cine suntem şi cum ne comportăm în raport cu un criteriu fundamental din toate timpurile: munca. Oglindă care nu ne spune însă nimic despre noi în raport cu performanţa în muncă, devenită astăzi presantă pentru Uniunea Europeană. Şi care ar fi normal să devină cardinală pentru societatea românească. Dar calitatea o voi analiza într-un alt comentariu. Acum mă opresc la cantitate. La urma-urmei, prima condiţie, atunci când analizăm performanţa în muncă, este cantitatea: câţi oameni muncesc într-o ţară şi cât muncesc. De aici înainte începe bătălia pentru performanţă.

De unde plecăm? Desigur, de la populaţia totală. O mărime medie în Uniunea Europeană: 21,4 milioane. Din acest total, depăşit în puţine state europene, Statistica scade 3,2 milioane. Suma copiilor şi adolescenţilor sub 15 ani. Ei nu sunt luaţi în calcul pentru câmpul muncii. Aşa că analiza de faţă începe de la totalul populaţiei de 15 ani şi peste această vârstă: 18,2 milioane de persoane. Din acest total n-ar trebui să scădem toţi pensionarii, aproape 6 milioane, fiindcă mulţi dintre ei muncesc. Şi totuşi, Statistica nu operează cu noţiuni care se conturează întâmplător. Vrea certitudini. Şi, mai cu seamă, vrea realităţi ce au permanenţă, fie şi relativă. Prin urmare, dă deoparte încă o categorie, totalizând 2,6 milioane de persoane: populaţia de peste 64 de ani. Acea parte a populaţiei pe care o consideră în afara vârstei de muncă.

Pe cine mizează câmpul muncii? Pe 15,6 milioane persoane. Acea parte a populaţiei care, conform standardelor internaţionale, e socotită "în vârstă de muncă". Dar suma e teoretică. Pentru că urmează alte scăderi. Întâi şi întâi se scade numărul elevilor de peste 15 ani. Şi al studenţilor. Apoi se scade numărul şomerilor. Aici operează trei criterii, care trebuie să fie întrunite concomitent: 1) dacă au vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani şi nu au un loc de muncă; 2) dacă sunt disponibile să înceapă să lucreze în cel mult două săptămâni; 3) dacă fac dovada că au căutat de lucru timp de patru săptămâni fără întrerupere şi nu au găsit. Şi, în sfârşit, vine şi cea de-a treia scădere. În baza unor criterii semnificative: 1) sporul negativ al populaţiei (mai multe decese decât naşteri); 2) incapacitate de muncă determinată de invalidităţi şi de boli cronice.

Ce mai rămâne? O categorie statistică denumită "populaţia activă": 9,8 milioane persoane. Toate persoanele apte de muncă. Forţa de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii, inclusiv şomerii. Şi inclusiv acea parte a populaţiei care tot întreabă dacă sunt muieţi posmagii. Apoi, potrivit unei cercetări statistice făcute în Peninsulă, 1,1 milioane de români fac PIB în Italia. Încă vreo 800.000 (poate şi mai mulţi) lucrează în Spania. Şi mai sunt alţii răspândiţi prin alte părţi ale Europei şi ale lumii. De aici o nedumerire: de unde a scos Statistica 9 milioane de persoane în categoria aşa-numită "populaţie ocupată"? Din calcule. Suma cuprinde toate persoanele cu cetăţenie română, între 15 şi 64 de ani, care au desfăşurat activitate economică măcar o oră pe săptămână sau măcar 15 ore pe săptămână în agricultură. Obţinând unele venituri, oricât de mici. Indiferent pentru ce ţară fac ei PIB: pentru România, pentru Italia sau pentru America.

Încă un mare semn de întrebare: potrivit acestui tablou, denumit "Al ocupării şi al şomajului în 2010", numărul salariaţilor în România este de… 6 milioane. De unde or fi ieşit? Despre 4,1 milioane de salariaţi avem cunoştinţă din alte tablouri statistice. Sunt cei cu contracte de muncă. Fie pe timp nedeterminat, fie temporare. De unde însă diferenţa de 1,9 milioane? Aici sunt zilierii. Sau lucrătorii ocazionali. Dar şi lucrătorii "la negru", cei care muncesc fără contracte de muncă şi fără să plătească vreun impozit.

Acesta este tabloul. Pun punct aici. Voi reveni însă miercurea viitoare pentru a-l analiza detaliu cu detaliu.