Student la Chişinău/ de Mihail Vakulovski

Mihail Vakulovski a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova, şi, din 2002, este doctor în filologie la Universitatea Bucureşti, sub coorodonarea profesorului Nicolae Manolescu. Autor al volumelor de poezie: Nemuritor în păpuşoi, Ed. Arc, 1997; ediţia a II-a, Ed.Vinea, 2006, Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie cu un comentariu grafic de Dan Perjovschi şi TU, cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002, Tatuaje, Ed. Vinea, 2003, odada, Ed. Vinea, 2004, ediţia a II-a, 2009, Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene, Ed. Pontica, 2005), ИЛЬ ПЛЁ, Biblioteca Argeş, 2006, Autobiografie, Biblioteca Stare de Urgenţă, Chişinău, 2009. A mai publicat: Nicolae Manolescu (monografie, Ed. Aula, 2000), Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supravieţuitorilor) (istorie recentă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004), nEUROCHIRURGIE (teatru, Ed. Vinea, 2010,), Portret de grup cu generaţia "optzeci" (Poezia) (critică literară, Ed. Tracus Arte, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu), 2010. Premiul US din Moldova & Premiul SOROS pentru Nemuritor în păpuşoi (1997), Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001), Premiul Underground "Zona alternativă" pentru "Biblioteca Tiuk!" (2002), Premiul Tomis pentru cel mai bun traducător (Constanţa, 2008), premiul Timpul pentru cea mai bună carte de critică literară (2010). Membru ASPRO şi al US din Moldova. Fondator al revistei web Tiuk!, împreună cu Alexandru Vakulovski, Carmina Vakulovski şi Dan Perjovschi. Blog: http://vakulovski.livejournal.com/. Redactor şef la revista Zile şi Nopţi (Braşov), redactor la Sunete şi realizator al revistei web Tiuk! (k-avem kef) - www.tiuk.reea.net/.

Un anti-bildungsroman existenţial, de o sinceritate dezarmantă, scris într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină

La cantină era şi mîncare bună şi ieftină, dar trebuia să-ţi iei platou şi să stai într-un rînd care nu se termina niciodată (nici în timpul orelor) şi d'aia la cantină era un fel de carantină. În fundul sălii era şi un loc special pentru profi, care nu stăteau în rînd, ci intrau peste tine, direct în faţă, mereu vedeai pe cineva în fundul sălii, la profi, ghiftuindu-se, dacă te uiţi cum mănîncă profii îţi dai seama că viaţa e minunată. În schimb la studenţi erau discuţii peste discuţii. O dată am nimerit lîngă masa băieţilor din anii mai mari - Mikealangelo, Posti şi Gais. Mikealangelo se mocoşea c-o scrumbie, iar Posti avea o discuţie aprinsă cu Gais, nici nu se atinseseră de mîncarea din faţă, vorbeau tare şi gesticulau în continuu. Mikealangelo nu zicea nimic, era preocupat de scrumbia lui, dar la un moment dat s-a ridicat în picioare şi a spus tacticos, dar hotărît:

- Ioane, eu nu sînt de acord cu tine!

Posti i-a aruncat o privire uimită, dar tăioasă, şi a ţipat:

- Da' tu mănîncă siliotcă şi taci!

Mikealangelo s-a aşezat şi şi-a reluat conştiincios îndeletnicirea.

Mi-am dat seama că paharul de lapte cu cacao cu lapte pe care mi-l alesesem chiar eu era murdar de ruj. Urmărindu-i pe băieţii de la masa vecină mă şi atinsesem de marginea paharului. M-am enervat, dar m-a liniştit bucătăreasa:

- Nu-i nimic, mamă, ţi-l schimb imediat. Las-co fi băut înainte vreo fătucă frumuşică, nu păţeşti nimic, mamă, poa' că soarta vă va lega şi-n alte împrejurări, cine ştie.

Cu Mikealangelo ne-am mai întîlnit şi cu alte ocazii. În primul rînd ei locuiau la parter şi cînd veneai mai tîrziu aveai două variante pentru a intra în cămin. Una - să urci pe bufet şi de pe bufet intrai pe fereastră pe la etajul II. Doar că uneori cineva mai închidea fereastra şi trebuia să aştepţi pînă trecea cineva pe coridor, şi dacă era 4-5 dimineaţa puteai să aştepţi cam mult, apoi s-au sudat şi gratii pe care, evident, le-am rupt, apoi iar le-au sudat, apoi iar le-am rupt ş.a.m.d. A doua variantă era să intri prin camera lui Mikealangelo & co. Mikealangelo dormea în patul de sub fereastră, fereastra era întotdeauna deschisă şi uşa era descuiată mereu. Săreai peste fereastră, îl păşeai pe Mikealangelo, deschideai uşa, o închideai, dacă Posti era treaz îi dădeai de-o cafea şi era fericit. Posti şi Mikealangelo erau prieteni şi Posti era convins că asta îl îndreptăţeşte să-l trezească pe Mikealangelo la orice oră a nopţii şi să-l invite cu el "la o cafea", ceea ce însemna că Mikealangelo trebuie să meargă cu el în unicul local unde puteai să găseşti o cafea la orice oră - la gară. Apoi, cînd Mikealangelo începuse să scrie poezie, Posti îl închidea în WC ca acesta să scrie poezii, să-i vină inspiraţia, îi dădea drumu' numai dacă declara că e inspirat. Peste cîţiva ani, cînd Posti şi Gais absolviseră universitatea, iar Mikealangelo plecase la studii în Gruzia, apoi, cînd începu războiul civil în Gruzia, s-a dus la Braşov, rămînîndu-i la Tbilisi toată biblioteca sa adunată din bursă, cînd s-a întors în Gruzia după cărţi camera lui era devastată, iar biblioteca (toată avangarda rusă) arsă, revoluţionarii georgieni crezînd probabil că au nimerit în camera unui rusofon, cum nu era în nici un caz Mikealangelo. Cînd era la Universitatea "Transilvania" din Braşov, Mikealangelo devenise cunoscut prin numele lui din buletin. Toată lumea auzise de poetul Mikealangelo, iar versurile lui - "întunericul să ţi se dezgolească în faţă / de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară" - deveniseră celebre şi în mediul studenţesc de la Chişinău. Doar că nimeni nu bănuia că Mikealangelo şi poetul Mikealangelo este una şi aceeaşi persoană. Cînd s-a întors o dată din Braşov l-au bătut gopnicii că-i român, "deşi vorbeam moldoveneşte", i-au rupt mîna. Era perioada aceea cînd se băteau toţi ca chiorii, cînd apăruseră şi brigăzile albastre, o grupare radicală de moldoveni care băteau tot ce întîlneau în cale de limbă rusă, şi copii, şi femei, şi bătrîni, iar ruşii aveau brigăzi speciale dintotdeauna. Ieşea Doru de la spitalul unde era internată mamă-sa şi doi poliţişti ruşi au început să-l fugărească: "Ei tî, rumânskaia rokeriuga, stoiati, suka!", Doru a rupt-o de fugă, iar cînd a văzut că-l ajung s-a oprit şi a strigat: "Bine, bine, loviţi-mă şi veţi vedea ce veţi păţi - tata e deputat al Uniunii Sovietice!". Un banc din anii zbuciumaţi: Stă un bătrîn pe-o bancă, spre el se apropie o gaşcă, iar bătrînul strigă: "Eu sînt hahol!". Dacă erai basa şi băieţii erau ruşi luai la bot, dacă erai rus şi băieţii erau basa - bătaia ţi-era asigurată. Într-o seară Serj fizi, tatăl răniţilor, a venit la noi cu întrebarea dacă n-avem cum să-i primim pe doi cunoscuţi de-ai săi, care n-au unde să stea peste noapte. Nu ştiu cum se face că oricine n-avea unde să rămînă peste noapte îl cunoştea pe Serj fizi. Aveam un pat, un pat destul de mare, aşa că aceşti doi cunoscuţi ai lui fizi s-au bucurat şi de varianta asta, a zis fizi. Era Mikealangelo cu Posti, dar asta am aflat abia a doua zi dimineaţa. I-am lăsat lui Cristi o cheie şi am plecat la antrenament, iar cînd ne-am culcat ăştia nu erau în cameră, se întîlniseră doar cu Andro, care nu era deloc încîntat de cunoştinţă. La un moment dat m-am trezit de la o putoare insuportabilă, ceva ce nasului meu nu-i mai fusese dat să întîlnească. Dormeam cu capul la geam, unde era caloriferul, şi am bănuit că unul dintre oaspeţi şi-a pus ciorapii, uah, la uscat-mirosit. I-am dat jos, adică i-am aruncat pe podea. Dimineaţa m-am trezit de la vocea lui Mikealangelo, jalnic:

- Ioane, mai aveai un leu, hai să bem o cafea.

Posti era foarte supărat, era furios:

- Hai, ăla micu' mi-a aruncat chiloţii de pe calorifer.

- Ce chiloţi, băi Ion?

- Păi, mi-am spălat aseară chiloţii şi i-am întins pe calorifer, iar azi dimineaţă ăsta nu vroia să recunoască că el mi i-a aruncat pe ţol. Crede că n-am observat cît de arogant e şi cu ce dispreţ se uită la noi? Sînt sigur că el i-a aruncat.

Tot la cantină ne-a prins şi primul mare cutremur din studenţie. Mîncam şi la un moment dat m-am întors brusc în spate, crezînd că cineva a făcut o glumă, trăgîndu-mi scaunul, dar am văzut cum încep să tremure paharele de pe masa din spate şi mesele din cantină, au început să cadă tablourile şi să sune geamurile. Au răsunat ţipete şi toţi au rupt-o la fugă. Cristi m-a întrebat ce facem, "Dap' abia am început să mîncăm". Mai rămăsese un tip pletos, care mesteca încet şi se uita fix în farfurie, o tipă rasă pe cap şi cu cercei în nas, în buză, în sprînceană, în buric, care, blazată, şi-a încărcat farfuria cu mîncăruri de pe celelalte mese, şi bătrînul prof de logică, care rumega încet, cu privirea undeva-n univers. Cînd am ieşit din cantină am intrat într-un oraş foarte tulburat, oamenii ieşiseră afară, ţipau, gesticulau şi se agitau. Noaptea m-a trezit fizi, că e cutremur, să ieşim afară. Era nebunie, fiecare a fugit în ce l-a prins îmbrăcat cutremurul, în chiloţi şi-n halate, gagici în cămăşi de noapte, din camera de sub noi se auzeau gemete răcnite, m-am şi neliniştit un pic, pe moment, întrebîndu-l pe Cristi ce-i face de ţipă aşa - "o fute", a zis Cristi absent şi m-am calmat şi eu, vedeam şi auzeam toate astea de la fereastră, apoi m-am lăsat în patul de dedesubt şi am adormit. A doua zi, cînd intram în WC, una măroaie m-a rugat să văd dacă Zinu e la WC. "Cum, fată, să-l caut la WC?" - "Îmi trebuie tare, da' nu pot intra la băieţi" - "Hai că te iau eu, ce naiba, te ruşinezi, eşti în excursie cu mine". A intrat şi a strigat "Zinu-Zinu", a deschis uşile cabinelor, apoi a ieşit tristă şi a intrat în camera de sub noi.

Între Parlament şi Guvern, după Primărie şi Ministerul Agriculturii (în partea cealaltă - cinematograful Patria) - un lungan pletos, întins pe burtă, cu ochii în asfalt: "Centru-centru, mă auzi, în ce direcţie trebuie să merg?" Era Perjo, care avea un microfon, pe care-l urcase pe Muzeul de Istorie: "Alo, centru, mă auzi? În ce direcţie să merg?"

Cică mîine e Podul de Flori, chestii-trestii, se întîlnesc românii cu românii, fraţii vor putea trece pentru cîteva ore graniţele să se cuprindă, să se îmbrăţişeze, să se pupe. Vor fi autobuze care vor merge pînă la Giurgiuleşti şi înapoi. Ei, niciodată nu strică o plimbare, mai ales că poate vom găsi şi ceva cărţi. Am hotărît să ne ducem şi noi, eu cu Cristi. Cred c-am ajuns totuşi ceva mai tîrziu, florile, dacă au fost, fuseseră deja luate de ape, era o mare de oameni, se plimbau pe malul din partea Moldovei, Moldova noastră, nu Moldova voastră. Aş fi vrut să calc şi eu pe pămînt românesc, ce pula, doar am făcut atîţia kilometri pentru asta, dar nu s-a putut, grănicerii români erau la slujbă, îi durea în pulă de fraternite-egalite-liberte-suveranite-pula me. Românii din România puteau să stea la noi cît vroiau, iar românii din Basarabia în România - pula, iată cum începu această nouă-veche frăţie. Aşa că ne-am plimbat pe malul nostru, căutam cărţi "de vînzare", în ritmuri patriotarde - "Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele din România. / Destul ne-a furat nouă sîrma ghimpată doritul sărut, / Destul ne-au ţinut cei străini cununia. / Daţi-le voie tinerilor români peste Prut: / Sînt aşteptaţi de fetele basarabene. / La hora neamului nostru să ne-ntîlnim ca-n trecut, /Aşa cum s-au întîlnit străbuneii" - atunci a fost lansat cîntecul, doar că l-a cîntat casetofonul, Ţopa, săracu', era la spital. Cînd l-au întrebat dacă nu se teme să cînte aşa ceva, a zis: "Da eu am drept iuridik".

- Vindeţi cărţile? - a întrebat Cristi.

- Da' nu li vindim, băieţ, cî ni li-o podărit tot di-ai voştri, dacî li vreţ vî li dăm, iaca luaţî-li, cî ieu şi sî fac cu dînsîli, chiochii?

Ne-au crezut români din România, le-a luat Cristi, că el a parlit.

Ei, între fraţi curgea bere, bere (Jigulevskaia) şi vodcă (Russkaia), am băut şi noi cîte un suc (moldovenesc), am făcut răţuşte pe Nistru, plictiseală totală supravegheată stereo de vameşi şi miliţieni, vameşi şi poliţişti. Poate că unii au profitat de întîlnire şi şi-au pus-o prin tufişuri, că n-ar fi fost chiar imposibil, era aproape imposibil să nu te "înfrăţeşti", că româncele doar n-au venit ca Nicoleta, care umbla pe malul rîului cu un buchet de flori în mîini, toţi cu bere şi vodci, televizoare de vînzare, fiare de călcat, adidaşi, discuri şi falusuri în erecţie, iar Nicoleta - cu un buchet de flori în mîini.

Cînd să plecăm la autobuz, ne-au ajuns două femei destul de tinerele:

- Bună ziua.

- Bună ziua, Doamne-ajute ("Pun'ti jos şi hai ne-om fute").

- Sînteţi din România sau din Uniunea Sovietică?

- Din Republica Moldova.

- Da, da. Şi ce faceţi?

- Ce aveţi în vedere?

- Sînteţi studenţi?

- Da.

- La ce facultate?

- La Filologie.

- La Filologia Rusă?

- Nu, la Filologie.

- Vai, ce bucurie! Eram să mă întorc acasă cu cartea. Noi sîntem profesoare de literatură şi, văd că, ca şi voi, băieţi, parcă am nimerit pe altă planetă, ia uitaţi-vă la ăştia... Ne plimbam şi noi prin mulţime şi ne ofticam c-am venit la circoteca asta, bine că v-am zărit pe voi, dar am crezut că sînteţi de-ai noştri, de-ai noştri sînteţi, de fapt. Am o carte la care ţin foarte mult şi n-aş fi vrut s-o dăruiesc aiurea. Bine c-am dat de voi.

Avea un exemplar din Moartea citeşte ziarul, o carte neagră de calitate foarte proastă, cu scris de mînă pe copertă, chiar că m-a nimerit, cred că am citit-o de vreo 10 ori, apoi, cînd am găsit-o la "Drujba", mi-am cumpărat cîteva exemplare, pentru a le dărui prietenilor. "Vaca visează un Dumnezeu de paie", "Cum stai culcat pe malul apei negre/simţi musca verii cum îţi dă tîrcoale,/şi nu e greu să-i descifrezi mesajul:/ţi-a amintit că duci un hoit în cîrcă", "Din ceasul primăriei ieşi în loc de cuc/şeful de post cu-nsemnul lui de cauciuc"... Era cu totul altceva, în RM nu scria nimeni aşa, toţi vroiau să scrie ca Vieru, cu metafore, despre mamă, Patrie (URSS / Moldova / Ţară), Lenin / Ştefan cel Mare, Puşkin / Eminescu, URSS / Moldova / România. Dinescu pentru mine era ca şi karate-ul. Făcusem lupte libere, îmi plăcea foarte tare sportul şi vroiam altceva, ceva mai tare. Îmi plăcea literatura, citisem aproape tot ce mi-a recomandat tata, îmi plăcuseră mai mult ruşii, dar căutam un scriitor care să scrie în limba mea şi să-mi placă. Dinescu a fost primul. Aproape întîmplător, dar a fost ca un virus, pentru că i-a contaminat şi pe alţii, nu doar pe mine. Mikealangelo, de exemplu, s-a dus la frizerie cu o carte de-a lui Dinescu şi a spus: "Să mă tundeţi ca pe Dinescu", arătîndu-le coperta a IV-a. "Ca pi şini, uăi?" - i-a rîs în nas frizeriţa blondă.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Cartea românească