Opinie de Daniel Dăianu: Unde tace Acordul

Avem un nou aranjament pe doi ani cu FMI, care este sprijinit de Comisia Europeană şi Banca Mondială. Noul acord urmăreşte continuarea consolidării fiscale, a reformelor structurale, care să ajute asanarea finanţelor publice şi o creştere durabilă.

Se pune accent suplimentar pe sectorul companiilor mari de stat care, potrivit estimărilor, cauzează un deficit cvasi-fiscal de cca 0,5% din PIB. Chestiunea arieratelor, mai ales la nivelul autorităţilor locale, rămâne una deschisă. Acordul poate fi judecat şi prin prisma posibilităţii de a disciplina politica economică într-o perioadă marcată de competiţia electorală şi promisiuni ce depăşesc putinţele economiei, într-un context internaţional care nu este scutit de incertitudini şi pericole majore; şi poate fi judecat în raport cu implicaţiile reformei guvernanţei economice în UE, ale aderării României la Europact. În acord se spune că România nu va avea probleme de rambursare a creditelor externe, având în vedere corecţia deficitelor externe şi consolidarea fiscală, stocul datoriei publice, nivelul rezervelor valutare, revenirea probabilă la o rată de creştere de peste 4% începând cu 2012, dinamica exporturilor etc. Aş adăuga evoluţia marjelor la obligaţiunile suverane româneşti, ce oscilează acum în jurul a 200 puncte de bază faţă de cotaţiile obligaţiunilor germane. Sunt însă aspecte care nu sunt sau sunt insuficient tratate în Acord.

Pornesc de la o constatare pe care o validează şi FMI în optica sa oficială de acum şi anume că fluxuri de capital pot fi destabilizatoare. Liberalizarea contului de capital (propovăduită de FMI mulţi ani la rând) este o condiţie a apartenenţei la UE.

Diferenţiale mari de randamente între ţări din Uniunea Monetară(UM) ca şi între economii avansate şi economii emergente din Europa centrala şi de răsarit au favorizat mişcari speculative, o alocare a resurselor către sectoare de non-tradeables (bunuri şi servicii exportabile şi care pot înlocui importul), formarea de bule speculative. Mai devreme decât s-ar fi aşteptat unii se observă o reluare a fluxurilor de capital volatile către ţări din afara zonei euro, intre care şi România - ceea ce se simte în presiuni de apreciere a monedelor locale. Opinia mea este că Acordul ar fi trebuit să fie însoţit de o analiză a acestei situaţii cu soluţii de intervenţie. Mai ales că şi Comisia Europeană, în ipostaza de gardian al Tratatului, al actelor legislative ale Uniunii, ar trebui să prevada mijloace de contracarare a unor fluxuri destabilizatoare. Ar trebui sa fie implicata prin recomandari si Banca Centrala Europeana, ca pilon cheie al noului dispozitiv de monitorizare si prevenire a riscurilor sistemice.

Acordul spune ca deprecierea in termeni reali a leului (de cca. 15%%), dupa izbucnirea crizei, a ajutat competitivitatea economiei favorizand corectia deficitului de cont curent (desi aici a contat, cred, mai mult inghetarea finantarii importurilor). Cifre estimative (din Acord) privind deficitele pentru anii ce vin prevad o situare in preajma lui 5-6% din PIB, ceea ce, daca am avea finantare prin investitii straine directe ar fi linistitor. Dar aceasta este o ipoteza. Intrucat, daca finantarea autonoma ar fi anemica situatia s-ar complica prin nevoia de indatorare. Si cum mediul international va fi caracterizat de "evictiune" din partea tarilor mari (care se indatoreaza ele insele) si a multor corporatii, putem asista la un scenariu mai putin favorabil pentru Romania. Cam asa ceva ia in calcul Acordul cand prevede linii de finantare care sa fie accesate la nevoie. Nivelul cursului de schimb, politica de curs, prezinta relevanta si dintr-o perspectiva omisa in Acord. Drept este ca nu poti pretinde de la un asemenea aranjament (care este axat pe consolidare bugetara) sa examineze intreaga gama de probleme cu care se confrunta politica economica.

Pe de alta parte, daca discutam despre deficite cvasi-fiscale, companii de stat, competitivitate, crestere durabila, nu ai cum sa ignori impactul cursului de schimb asupra alocarii resurselor. Aici avem de-a face cu doua aspecte: unul static, care priveste un nivel al cursului ce asigura corectia unui dezechilibru la un moment dat; si un aspect dinamic, care examineaza relatia intre curs si evolutia deficitelor externe. Si apele se despart in analiza normativa (in fucntie si de filosofia economica imbratisata). O abordare poate judeca cursul de schimb mai mult ca un efect al miscarii economiei; ceva de genul: daca exista castiguri de producitivitate cursul se poate aprecia fara probleme fiind totodata supus exagerarilor conjuncturale (fenomenului de overshooting).

O alta abordare vede cursul de schimb ca un instrument prin care se utilizeaza preturile relative interne (ale bunurilor si serviciilor) pentru a stimula productia de tradeables. A doua abordare ar implica ca aprecierea in termeni reali a cursului sa fie intarziata in mod deliberat fata de castiguri de productivitate din economie. Astfel, alocarea resurselor ar fi stimulata catre zona tradeables (de exemplu, a doua abordare nu ar fi tolerat o apreciere a leului sub 4, asa cum s-s-a intamplat in anii 2006-2008 cand s-a ajuns pana la 3,2 lei pentru 1 euro. Din pacate, conditionalitatile aderarii la UE au creat un mare handicap pentru politica BNR de contracarare a supra-aprecierii).

Exista o experienta mondiala care arata cum au procedat tari ce au avut politici de succes in dezvoltarea industriala/economica. A se vedea si studiile lui Dani Rodrik si ale altor economisti in acest sens. Nu sunt orb fata de argumente ca: pentru o tara in UE este mult mai greu sa practice politici active in conditiile "pietelor unice" si ale regulilor de concurenta/ajutor de stat; cine sa isi asume subventionarea implicita a unor sectoare in cazul in care politica nu da rezultatele scontate; cum sa fie configurat mix-ul de politici cand restrictiile sunt formidabile pentru o tara din UE (inclusiv prin liberalizarea contului de capital) si cand gradul de euroizare este inalt. Dar chestiunea ramane de examinat.

Pentru ca am amintit mai sus euroizarea, nicaieri in Acord nu se mentioneaza cai prin care sa fie combatut acest fenomen in conditiile date (adica ale unei tari din UE). Daca Romania ar fi aproape de aderarea la zona euro ar fi inutil sa se exploreze asemenea cai. Dar orizontul de timp realist s-a indepartat si chiar BNR este preocupata de a gasi modalitati pentru combaterea creditului in valuta (care este stimulat de aprecierea leului).

Cand vorbim despre alocarea resurselor in economie nu poate fi ocultata problema carentelor modelului de crestere economica. Exista studii elaborate la FMI, la Banca Mondiala, in think-tank-uri din Europa (vezi si "Whither growth in central and eastern Europe, Bruegel, 2010) care au constatari fara echivoc din acest punct de vedere. Si este surprinzator ca Acordul nu face referire la aceasta problema, mai cu seama ca prognoza folosita merge pana in anii 2015-2016. Citind documentele Acordului am avut chiar sentimentul unui "disconnect" (deconectare) intre idei vehiculate in esaloane superioare ale Fondului (vezi si luari de pozitie ale economistului sef Olivier Blanchard) si matricea conceptuala folosita. Intrucat Acordul nu pare a respira tinand cont de experienta ultimelor doua decenii pe mapamond si exigentele perioadei istorice in care intram. Romania are nevoie de consolidare fiscala intr-o era dominata de austeritate si reforma statului asistential. Dar numai aceasta nu poate ghidona mersul economiei in viitor. De pilda, Acordul nu vorbeste despre rolul bancilor in alocarea resurselor catre zona de tradeables si dezvoltarea infrastructurii. Aceasta chestiune merita o atentie speciala daca se tine cont de relatia intre creditarea din anii 2004-2008 si formarea bulei speculative.

Cand in Europa si SUA se vehiculeaza teze privind constitutirea de entitati bancare care sa finanteze infrastructura, dezvoltarea unor sectoare industriale cu atat mai mult are temei sa discutam despre viitorul sistemului bancar in tari din UE care au de surmontat decalaje economice considerabile. A puncta importanta fondurilor europene este insuficient in acest sens. Si nici creditele de la BEI si BERD nu sunt, cred, indeajuns. Este de salutat capitalizarea suplimentara recenta a CEC, care s-a facut probabil din profit. Dar CEC are nevoie de capital propriu substantial marit, ce ar trebui sa vina din fonduri europene.

Replica de la Bruxelles si din alte capitale europene, ca ar fi generata concurenta neloiala, este hilara. In toate tarile din UE statul, sub o forma sau alta, a sprijinit bancile. Nu mai subliniez ca CEC are o vocatie pentru prezenta in mediul rural. Si Eximbank trebuie sa se implice mai mult in finantarea economiei; ar putea chiar sa devina o banca pentru dezvoltare si export. Ar trebui sa ne gandim si la prezenta in Romania a unei/unor banci cooperatiste, care sa sprijine agricultura. Daca nu vom reusi sa construim o politica publica cu alonja si vana economia noastra va fi un simplu apendice al economiilor mari din Uniune, cu plusurile si minusurile lor. Daca statututul de "apendiceÕ ar garanta convergenta economica si bunastarea compromisul ar fi acceptabil. Dar este aceasta cale sigura?

Privind nivelul resurselor investite in economie Acordul ilustreaza scaderea formarii brute a capitalului de la peste 31% din PIB in 2008 (anul premergator izbucnirii crizei) la cca 26% in 2010. Daca admitem ca o corectie in alocarea resurselor este necesara o scadere a acestui indicator, pe term scurt, era anticipabila. Indicatorul ar fi putut sa nu scada drastic daca am fi inregistrat o crestere exploziva a absorbtiei de fonduri europene, ceea ce era totusi irealizabil. Dar pana in 2016 se prevede o revenire la numai 27,5% din PIB. Este mai bine sa investesti mai putin si mult mai eficient decat sa irosesti resurse. Dar cifra estimata pentru 2016 include si fonduri europene si, de-a lungul a 5-6 ani, ar trebui sa imaginam modificari structurale/calitative in procesul investitional. Fiindca, la aceeasi structura si calitate a investitiilor economiile care investesc mai mult au un avantaj competitiv. Adaug ca cifrele estimate privind absorbtia fondurilor europene nu denota salturi de care avem nevoie. Pentru 2011 ar urma sa absorbim echivalentul a numai 1,6% din PIB; un salt ar fi in 2012 cand am absorbi 2,4%). Dar sa retinem ca anual, Romania, transfera catre bugetul UE cca 1% din PIB-ul ei, deci aportul net de fonduri UE nu este impresionant.

Textul acordului remarca nevoia de a ameliora colectarea veniturilor fiscale si face referire la asistenta tehnica in acest domeniu fara insa sa reliefeze cauze ale starii mai mult decat precare in acest domeniu. Exista o analiza a Consiliului Fiscal care arata, intre altele, gradul deplorabil de colectare a TVA la noi (inclusiv fata de Bulgaria). Ma asteptam ca expertii Fondului si ai Bancii Mondiale sa treaca de faza asistentei tehnice (care se repeta de la un acord la altul...) si a evocarii luptei contra birocratiei. Situatia veniturilor fiscale din Romania (care este cea mai rea in UE) reclama o analiza mult mai temeinica si masuri in consecinta. De retinut ca plusul de venituri fiscale prevazut pentru 2011 fata de 2010, de cca 0,5% din PIB, mizeaza pe TVA-ul marit ( care ar trebui sa aduca 8,5% din PIB venituri fiscale in anul acesta, fata de 7,6 in 2010). Adica, s-a recurs la cresterea brutala a unei taxe, care aduce venituri semnificative, dar unde, unde in mod paradoxal, colectarea este extrem de deficitara. Aceasta situatie exprima o evaziune fiscala de mari proportii. Cresterea veniturilor fiscale este o provocare extraordinara pentru economia autohtona. Daca am avea o stare cat de cat normala in acest domeniu (fie si la nivelul inferior al scalei din UE) si excluzand efectul fiscalizarii agriculturii tot ar trebui sa avem 3-4 procente din PIB in plus, ceea ce ar insemna enorm pentru bugetul public, pentru investitii in educatie si alte bunuri publice.

Staff-ul FMI, dar si alte voci in tara si din afara, exprima indoiala fata de pertinenta formarii a doua companii mari in productia de energie. Avem in Romania o experienta nefasta cu gestionarea companiilor de stat si vinculatii politice dintre cele mai pactoase. Dar argumentatia care priveste sectorul energetic ca o simpla aglomerare de active dintre care unele sunt bune si altele rele este defectuoasa. Adica sa le vindem pe cele bune, oricare ar fi pretul si "gaurile negre" sa fie inchise.

O economie nationala nu este un simplu portofoliu de active! Lucrurile sunt mult mai complicate, prin interdependente, sinergii, aspecte de natura sociala si costuri ale realocarii de factori de productie, etc. Am mai primit sfaturi de la institutii financiare privind sectorul energetic in prima decada a tranzitiei, care s-au dovedit eronate. In plus, piata energiei nu este chiar atat de libera precum o vad unii fiind dominata in Europa de grupuri mari; ea trebuie sa fie judecata si prin prisma intereselor strategice ale economiei nationale. Ce pare rational pentru o firma privata nu este prin definitie pozitiv si pentru economie in ansamblu. Privatizarea poate ajuta, dar nu este, automat, o rezolvare desteapta. Nici nu este de inteles cum apare in Acord enumerat Petrom (care este controlat de OMV) ca avand nevoie de un investitor strategic. Oricum, sa vinzi 10% din participatia minoritara la aceasta companie cand titeiul devine o marfa tot mai rara este o nerozie. Nu asa se acopera eventuale gauri ale bugetului. Romgaz este bine sa ramana o companie de stat.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe