Chipul neconcesiv al artistei/ de Ovidiu Pecican

Autor: Ovidiu Pecican 11.04.2011

Cu ceva timp în urmă, un anunţ informa că "Muzeul de Artă Cluj-Napoca … invită sâmbătă 26 februarie 2011 orele 12-13, în cadrul programului Autoportret, la o întâlnire cu artista Florica Prevenda, autoarea expoziţiei «Timp regăsit»".

După cum asigură aceeaşi prezentare, «Autoportret» este un program adiacent programelor expoziţionale ale Muzeului de Artă Cluj-Napoca şi oferă artiştilor plastici posibilitatea de a intra în dialog cu publicul pentru a-şi prezenta punctul de vedere legat de propria operă, de a prezenta aspecte complementare ale activităţii lor artistice şi a lua cunoştinţă nemijlocit de nivelul de receptate a creaţiei lor. Publicului i se oferă accesul la o imagine de «culise» a creatorilor operelor de artă, la o înţelegere superioară a procesului creativ şi a constituirii operei de artă".

Ideea directorului Călin Stegerean de a crea un asemenea culoar de înaintare pentru artist şi privitor, capabil să medieze o apropiere mai puţin convenţională, introducând în misterele de atelier ale plasticianului, îşi găseşte o excelentă întrebuinţare în cazul optzecistei care este Florica Prevenda. Formată deopotrivă la Bucureşti şi Iaşi, artista a părăsit destul de devreme calea premiantului şcolar pentru a se înfunda pe poteca misterioasă şi gratulantă a explorării propriei sensibilităţi şi creativităţi plastice. Astăzi ea se află la o cotă recompensantă a ascensiunii profesionale, având expoziţii în ţară şi străinătate şi bucurându-se de recunoaşterea colecţionarilor şi a muzeelor.

Mai important este însă că, aducând la Cluj ciclul Timpul regăsit - metaforă proustiană a întoarcerii ca descoperire, şi încă de sine -, după prezentarea lui publică din 2008, de la Complexul Muzeal Mogoşoaia, autoarea dă un semn că starea, rezolvările plastice şi, până la urmă, ritualul artistic al pogorârii şi urcării în timp (şi, iarăşi, în sine) îşi păstrează intacte valabilitatea şi prospeţimea.

Asupra acestui fapt a insistat, pe bună dreptate, criticul de artă Oliv Mircea, subliniind solidaritatea Floricăi Prevenda cu întreaga ei artă, nu doar cu cele mai recente explorări ale sale. La drept vorbind este firesc să se petreacă astfel în cazul unei personalităţi creatoare introspective fără a cădea în subiectivisme autosuficiente şi complezente cu retorica unui anume populism artistic.

O fereşte de aşa ceva şi privirea scrutătoare, dilatantă până la nervuri şi interstiţii, dar şi opţiunea pentru ceea ce Aurelia Mocanu numea "metamorfozarea colajului în pastă-textură", iar Adrian Guţă identifica a fi mărturia unei "complexităţi neostentative în registrul tehnic şi de expresie". Renunţarea la figurativ sau aglutinarea figurilor este însoţită de regăsirea tonurilor fundamentale, jocul imaginii devenind ritmare de negru, gri şi alb, fără concesii faţă de spectrul cromatic efervescent al altora. Aşa cum Paganini se exersa pe o singură coardă, Floricăi Prevenda îi convine de minune virtuozitatea în tonuri grave, de severă limpiditate, fapt ce marchează gravitatea unei căutări şi renunţarea definitivă, parcă, la orice zorzoane. Aurelia Mocanu vorbea despre "o pictură de combustie emoţională, gravă cu inventivitate, fără să lunece vreun moment în ludic" şi despre "retragerea artistei din mundan şi obsesia corpului picturalităţii şi a densităţii sale histologice". Adrian Guţă îi recunoştea meritul că "a transformat dilema figurativ-abstract intr-un dialog fertil" "«Semnele» care particularizează discursul Floricăi Prevenda … sînt starea de spirit şi structura. Serializarea unor elemente creează ritmuri, simţul monumental în parcelarea cîmpurilor de materie plastică se întîlneşte cu barochismul detaliului".

Mai rămâne de precizat că toate aceste mărci stilistice şi amprente creative sunt semnele de nivel fenomenologic ale unor seisme submerse, ale unei dinamici neresemnate cu aparenţele şi mereu mai intransigentă cu tectonica emoţională, afectivă a propriei deveniri. Faptul că ele se exprimă la un nivel de performanţă artistică incontestabilă nu poate şi nu trebuie să atenueze impactul mărturiei dramatice pe care artista o pune în operă, oferind-o sensibilităţii contemplative a privitorilor.

OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licenţă în istorie-filosofie şi un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) şi cercetător ştiinţific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universităţii clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice şi este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu şi maimuţa mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie şi critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Haşdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) şi al mai multor culegeri de studii de istorie şi europenistică.