Silenzio stampa - Greva tăcerii/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan 12.04.2011

Organizarea de întâlniri cu jurnaliştii pentru a le prezenta fie un produs, fie o strategie, fie propria viziune asupra faptelor şi, mai ales, pentru a răspunde la întrebările lor este o invenţie a secolului XX, cu începuturi firave, se pare, prin anii Primului Război Mondial.

În engleză, press conference datează de prin 1937, iar în franceză conférence de presse are prima atestare în 1952. În română, nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim conferinţa de presă, înainte de 1990, decât cu referire la realităţi neromâneşti (la noi, nu presa lua la întrebări, ci partidul, ale cărui conferinţe erau însă "de dări de seamă şi alegeri").

Nu e de mirare, aşadar, că prima atestare a unei conferinţe de presă în baza de date a DCR este tocmai din 1981: "La Tokio a avut loc o conferinţă de presă în cadrul căreia preşedintele firmei Sony a prezentat ziariştilor primul aparat fotografic care, în loc de film, foloseşte un videodisc magnetic…" (R.l. 5 X 81 p. 6).

Italiana a calchiat sintagma (probabil, ca şi româna, din franceză) sub forma conferenza stampa şi, datorită patimii cu care locuitorii Cizmei trăiesc (ei nu privesc, precum celelalte popoare, ci trăiesc la intensitate de infarct) spectacolul fotbalistic, au oferit-o lumii, întoarsă pe dos, sub forma silenzio stampa, tăcerea în relaţiile cu presa.

Silenzio stampa este, zice-se, invenţia unui antrenor italian legendar, Enzo Bearzot - foto 1 (decedat în decembrie 2010) -, intrat în istorie, cu nelipsita pipă între dinţi, pentru că a dus squadra azzurra la titlul mondial în 1982. Tot atunci a organizat, calm, şi prima silenzio stampa. Povestea nefiind lipsită de farmec telenovelistic, nu putem să trecem peste ea…


Selecţionata de fotbal a Italiei începuse turneul final din Spania cu trei meciuri egale şi un singur gol… Mergea, fără glorie şi fără speranţă, în faza următoare. Presa ar fi vrut pieile jucătorilor ca să le pună-n băţ şi să le fluture în locul steagului albastru al suporterilor. Nu era de mirare că squadra azzurra juca atât de prost, campionatul peninsular abia ce scăpase, în urma unui scandal monstru, de puroiul meciurilor cunoscut drept calcio scommesse (pariurile sportive). Paolo Rossi (foto 2), suspendat pe doi ani în urma scandalului, revenise pe teren în urmă cu doar o lună, reluându-şi aproape de la zero cariera sportivă, şi totuşi fusese chemat de selecţionerul Enzo Bearzot la naţională pe post de atacant. Ziariştii erau, ca de obicei, nemiloşi: Te simţi bine, Paolo? Ţi-ai revenit după lunga întrerupere? Când o să marchezi primul gol?

Crezând, poate, că-i va îmbuna, Paolo a răspuns ce-a răspuns la întrebări, dar a priceput curând că îşi răcea gura de pomană - nu vorbe voia presa, ci goluri, aşa că nu a mai scos un cuvânt. Dar aceasta nu l-a ferit ca numele să-i fie legat de două incidente grave. Primul, la un antrenament, când un grup de tifosi i-au strigat "ridicolo". S-a creat o busculadă, iar Bearzot a calmat cu greu lucrurile. Jucătorii au reacţionat neprezentându-se la următoarea conferinţă de presă. Dacă în această întâmplare presa nu avea nici o vină, scornelile care au început să circule i se datoresc în totalitate: născocirea că Rossi şi colegul lui de cameră îşi pierdeau nopţile îmbătându-se şi drogându-se şi că ar fi alcătuit un cuplu homosexual.

Se pare că nu aceste cruzimi lipsite de adevăr au stat la originea hotărârii echipei de a intra în muţenie, ci dezvăluirea unui adevăr: a primelor de joc încasate pentru partidele de până atunci: 70 de milioane de lire (peste 36 de mii de euro actuali) de jucător. Asta se pare că a pus capac la toate. Obişnuiţi să fie hăituiţi de ziarişti şi crucificaţi de suporteri, jucătorii s-au înfuriat, îngroziţi de posibilitatea ca fiscul italian să se autosesizeze. Forma de protest pe care au adoptat-o a fost silenzio stampa - nu au mai vorbit cu presa, singurul îndrituit să răspundă la întrebări fiind căpitanul echipei, portarul Dino Zoff. Restul echipei s-a concentrat exclusiv asupra pregătirii meciurilor.

Tăcerea e de aur, spune o vorbă veche, care şi-a dovedit încă o dată adevărul: squadra azzurra a crescut de la un meci la altul şi a spulberat pe rând Argentina, Brazilia şi, în finală, Germania. Eroul echipei italiene a fost bătaia de joc a presei de la începutul turneului final, Paolo Rossi, care a marcat şase goluri, dintre care două în finală.

Moda de a întoarce spatele presei pentru a-i pedepsi insistenţa ori obrăznicia nu putea să nu vină şi în România post-decembristă: "(C)onducerea FC Braşov şi patronul Ioan Niculaie au intrat în «silenzio stampa»", Adev. 13 XII 01. Şi nu numai fotbaliştii refuză să vorbească presei, ci cam toată lumea: vedetele şi starletele ("Mona, în continuare, nu vorbeşte cu presa. Este în «silenzio stampa»", G. 18 VIII 08 p. 6), politicienii ("PDL Bacău intră în silenzio stampa cu presa din afara familiei", contrasens.com 1 XI 10), purtătorii de cuvânt ("Carrefour e în silenzio stampa. (…) Reprezentanţii companiei răspund cu «no comment» la orice întrebare legată de planurile de investiţii la nivel local", Z.fin. 23 III 10), şi până şi… presa însăşi ("Interesant este nu doar că guvernele succesive se fac că plouă, ci şi că presa, care în general se înfierbântă din orice tâmpenie, pe subiectul ăsta e în silenzio stampa", Ev.z. 1 III 11).

Ba, chiar, silenzio stampa se pare că a ajuns să desemneze tăcerea în general, fie pentru că eşti necuvântător din fire ("«Silenzio stampa» în Parlament. Află care sunt deputaţii şi senatorii care n-au scos un cuvânt în plen", Ev.z. 16 I 11), fie pentru că dacă vrei cu adevărat poţi ("În fărădelegea lui, Corneliu Vadim Tudor face «silenzio stampa» în faţa anchetatorilor. În schimb, le dă declaraţii ziariştilor…", Ev.z. 15 I 11).

Nici tăcerea nu mai e ce-a fost…


Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universităţii Bucureşti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor la Editura Politică şi ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor şi administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător şi publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferinţe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu, Fărâmiţă Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul şi conservele de casă. Dorinţe: să aibă nepoţi. Are un nepot.