Yrsa Sigurdardottir: „Nu mi-am luat zi liberă de la serviciu când am aflat că am fost comparată cu Stieg Larsson”/ de Florina Pîrjol

- Da, sunt foarte violente. Într-una dintre ele, un băieţel de patru ani comite o crimă, ucide un muncitor de-al tatălui său. Şi acesta, înfuriat, îl întreabă de ce a făcut asta, iar copilul îi dă un răspuns absolut şocant: "Pentru că stătea într-o poziţie în care cerea asta". Cred că elementul cel mai important al influenţei literaturii şi culturii societăţii medievale asupra literaturii mele este prezenţa acelui personaj feminin puternic. Femeile sunt puternice şi - un detaliu semnificativ, cred eu - sunt egale cu bărbaţii. Asta încerc şi eu să fac, să fiu nepărtinitoare: în romanele mele, "ucid" deopotrivă bărbaţi şi femei. Cred că asta e legătura cea mai pregnantă dintre cărţile mele şi aceste saga islandeze. Ar mai fi şi faptul că ele sunt scrise într-un stil simplu, aproape laconic şi că există tot felul de explicaţii despre cine e înrudit cu cine. În aceste aspecte nu mă recunosc, însă.

- Da, la început am scris cinci cărţi pentru copii. Şi am făcut asta pentru că fiul meu, care pe vremea aceea avea 10 ani, nu citea decât nişte cărţi absolut deprimante, nişte poveşti moralizatoare despre lumea adulţilor, cu alcoolici. Nu erau prea amuzante şi m-am gândit că n-o să citească prea mult ca adult dacă asta i se oferă acum când e copil. Am zis că poate e cazul să aibă şi copiii nişte poveşti mai lejere, mai distractive. Deci, aşa am început să scriu. Am început cu aceste cărţi de aventuri umoristice pentru copii încercând cumva să contrabalansez tristeţea poveştilor deja existente pe piaţă.

- Şi aţi avut dreptate să aduceţi acest val optimist, pentru că aceste cărţi au avut un mare succes...

- Da, au fost bine primite şi de public, şi de critică. Am câştigat, de pildă, cel mai important premiu islandez acordat literaturii pentru copii.

- V-aţi propus să aveţi succes în toate genurile. Cum s-a produs trecerea spre romanele poliţiste?

- După această experienţă cu literatura pentru copii, în care trebuia să fiu amuzantă tot timpul şi să creez tot felul de situaţii hazlii, am cam obosit. Nu e uşor să îi faci pe copii să râdă. Şi am simţit nevoia unei pauze. Atunci mi-a venit gândul de a scrie cărţi pentru adulţi şi m-am întrebat ce fel de cărţi mi-ar plăcea să scriu. Am hotărât să scriu nişte cărţi pe care mie mi-ar plăcea să le citesc, iar eu sunt o mare cititoare de romane poliţiste.

- Da, sigur că da. Până la urmă, e singurul cititor pe care-l cunosc foarte bine.

- În Islanda sunt mulţi scriitori de romane poliţiste? Care e proporţia, să zicem?

- Sunt destui, da, şi cel mai cunoscut este Arnaldur Indridason. Şi prin faptul că el a avut un succes uriaş, nu doar în Islanda, ci peste tot în lume, cred că a provocat o schimbare majoră în atitudinea editorilor şi a publicului local faţă de acest gen de romane. Acum zece ani editorii din Islanda nu prea voiau să publice romane poliţiste pline de crime, pentru că - ziceau ei - nu erau realiste, nu zugrăveau realitatea socială existentă la noi, dar, după succesul lui Arnaldur, a urmat un val de astfel de scriitori. Eu am fost prima femeie care a scris astfel de romane, ceea ce e ciudat pentru că în alte ţări nordice există femei care scriu romane poliţiste, unele chiar sângeroase. Din cauza asta am devenit imediat "regina romanului poliţist islandez", dar nici nu era greu, cred, din moment ce eram singura femeie autoare de astfel de romane (râde). Între timp, au mai apărut şi altele, nu mai sunt singura.

- Sunt multe lucruri care explică acest succes. În primul rând, cred că, în mintea oamenilor, aceste ţări nordice au o imagine de locuri extrem de paşnice, de liniştite, lucru adevărat, de altfel. E vorba de nişte societăţi democratice, care de regulă protejează drepturile individului, nu prea există probleme legate de sărăcie, de delincvenţă. Prin urmare, a plasa o crimă într-o astfel de societate e cel puţin neobişnuit. Să arunci un cadavru mutilat într-un peisaj calm, imaculat e mult mai interesant decât dacă-l aşezi într-o zonă de război, de exemplu. Acest contrast e un element important. Apoi trebuie spus că, deşi lumea tinde să creadă că toate aceste romane sunt scrise pe acelaşi tipar, fiecare dintre autori are stilul său propriu. Şi sunt foarte diferiţi între ei. Ce au ei în comun - şi acest lucru îi deosebeşte de "omologii" lor americani, de pildă, este că literatura lor are o componentă socială de adâncime. Cred că cititorilor le place să citească despre lumea în care trăiesc, le place acest strat de, să-i zicem, analiză socială. Publicul vrea să înţeleagă cum s-a ajuns la comiterea acestor crime, care e fundalul, explicaţia sociologică, psihologică. Astea ar fi după părerea mea cele mai semnificative două calităţi ale genului poliţist scandinav.

- Păi, dintre toate ţările nordice, Islanda cred că e cea mai liniştită. Noi n-am avut niciodată un război pe teritoriul nostru, nu avem armată, nu avem arme de foc - mă rog, avem doar puşti pentru vânătoare. Poliţiştii, de pildă, nu poartă arme. Aşa stând lucrurile, trebuie să fii extrem de inventiv atunci când omori pe cineva într-un roman islandez, pentru că nu-l poţi împuşca. Deci poate că ăsta e specificul, faptul că trebuie să "compensăm" prin multă imaginaţie.

- Pare uşor să scrii un roman poliţist, dar nu e deloc aşa. Cred că nici stilul, nici construcţia nu contează la fel de mult ca faptul de a explica de ce s-a produs o crimă, cum s-a ajuns ca o fiinţă umană să ucidă o altă fiinţă. Criminalii sunt şi ei nişte oameni şi au poveştile lor, nu toţi ucid din plăcere. Cred că în ţările nordice crimele sunt percepute cumva diferit de restul lumii, oamenii vor să înţeleagă substratul, motivaţia, criminalul e la fel de "compătimit" ca şi victima. Sigur, exagerez ca să înţelegeţi. Cred ca ăsta e cel mai greu lucru de realizat: să descrii circumstanţele, contextul producerii unui lucru atât de drastic cum e o crimă. Pentru că eu personal nu scriu despre un criminal în serie tipic, care-şi ucide victimele pentru că seamănă cu mama lui care l-a traumatizat în copilărie, şi cred că publicul nici nu mai reacţionează la situaţii de astea clişeizate.

- Din păcate, Stieg Larsson a dispărut prematur şi era de aşteptat că vor exista voci care să caute un înlocuitor sau să facă nişte comparaţii, chiar dacă unele nu se justifică. Nu mi se pare că semăn în vreun fel cu el sau că altcineva ar semăna şi nu prea înţeleg sloganele astea mediatice care compară. Au un sens doar ca tip de marketing.

- Da, e posibil. În acest caz, e grozav, ma bucur. E frumos că au spus asta, dar cred, şi o spun fără să exagerez, că, la un moment dat, în punctul lor de maxim succes, toţi autorii importanţi din acest val scandinav au fost comparaţi cu Stieg Larsson. Deci, ca să fac o glumă, nu mi-am luat zi liberă de la serviciu când am aflat ce a scris Times.

- Da, am citit multă literatură poliţistă, se poate spune că sunt o fană a genului. Însă de când am început să scriu lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că citesc mai puţin, de frică să nu fiu influenţată de ceea ce citesc. Cred că e o grijă pe care o au majoritatea scriitorilor, de fapt, pentru că nimeni nu vrea să fie trădat de lecturile lui, vrea să rămână autentic. Dar, sigur, îmi place Arnaldur Indridason, îmi plac mai mulţi autori britanici, n-am unul preferat, însă. Când nu scriu la un roman, citesc cât pot de mult.

- Nu, editorul meu e primul meu cititor. Soţul meu cred că a citit doar unul dintre romanele mele (râde)... e bine. Fiul meu le-a citit, însă, pe toate, iar fiica mea doar pe cele pentru copii, pentru că nu e suficient de mare încă.

- E interesant că există nişte valori pozitive în societatea islandeză (poate chiar în cea scandinavă, dacă vreţi), care nu sunt normate religios de vreo instituţie ecleziastică.

- Aşa e, nu suntem un popor religios, dar aceste valori ale binelui s-au construit din necesitate, cumva firesc. Într-o ţară atât de mică nici nu are sens să minţi, de pildă, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu, se va afla. Am stat o vreme în Canada cu părinţii mei, pe vremea când eram copil, şi am cunoscut o familie în care el era doctor. Mai târziu a ieşit la iveală că nu era nici pe departe medic, iar noi nu înţelegeam de ce ar minţi cineva în astfel de situaţii. Noi am luat de bun tot ce ni s-a zis şi ni s-a părut cel puţin neobişnuit. În Islanda o situaţie de acest fel e imposibilă, pentru că, practic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi n-are niciun sens. Eu personal nu-i ştiu pe toţi compatrioţii mei, dar îmi trebuie vreo cinci minute să aflu cine e cutare persoană. Evident că există şi dezavantaje: cred că unii şi-ar dori să poată minţi în felul ăsta, să aibă parte de mai multă intimitate.

- De obicei vârful vânzărilor de carte la noi e Crăciunul, aşa că majoritatea romanelor apar în octombrie, noiembrie, decembrie. După ce trece acest val, pe lista de bestselller-uri primele 7-8 poziţii sunt ocupate de romane scrise de autorii noştri. Se mai strecoară şi câte o traducere, dar baza e literatura autohtonă. E ciudat că nu se întâmplă la fel şi în România...

- Nu cred, de obicei nu scriu despre situaţii reale, îmi folosesc imaginaţia şi încerc să compun ceva cât mai verosimil. Mă simt mai confortabil să creez eu o realitate decât să o completez pe cea deja existentă. Şi încerc să fac asta cât mai riguros, sunt atentă la detalii şi nu vreau să-mi scape niciun fir, pentru că cititorul e atent.

- În Islanda ne recunoaştem întotdeauna după prenume, nu după nume. Ştiu că pare ciudat, dar aşa stau lucrurile şi pentru preşedintele ţării, şi pentru un cetăţean oarecare. Aşa suntem trecuţi şi în cartea de telefon. Şi de fapt numele propriu-zis, numele de familie, este cel care spune de unde vii, al cui eşti. Aşa că se ia prenumele tatălui şi se adaugă particula "son" pentru fiu şi "dottir" pentru fiică. Eu sunt, de pildă, fiica lui Sigurda, tatăl meu, iar Arnaldur Indridason este fiul lui Indrida. E un sistem simplu, care poate funcţiona într-o ţară foarte mică. Dar pot apărea şi situaţii complicate: când eram copil, părinţii mei s-au mutat o vreme în Texas pentru studii şi, când am vrut să ne cazăm undeva, cei de la recepţie erau nedumeriţi pentru că, aparent, fiecare dintre noi avea un alt nume, deşi eram o familie. Şi a trebuit să ne schimbăm paşapoartele, pentru că ai mei păreau o familie care trăieşte în păcat şi, pe deasupra, şi cu copiii altora.

- Am o viaţă absolut normală, mă duc la serviciu ca toată lumea şi-mi place ceea ce fac, am o familie fericită şi nu e simplu să găseşti timp pentru toate astea. Încerc să le împac şi să le fac pe toate cât pot mai bine. Scriu seara după ce mă ocup de familie, mai precis noaptea, ăsta e timpul de scris, practic. Şi da, scriu la ceva în acest moment, e mai special, e mai gothic, latura asta supranaturală e mai îngroşată un pic şi cred că va ieşi ceva foarte bun. Poate cel mai bun roman al meu de până acum.