Scene din viaţa campestră/ de Amos Oz
Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: O pace perfectă (1982), Cutia neagră (1987), distins cu premiul Femina Étranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterane (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Rime pentru viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009). Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008). În 2009 publică volumul de povestiri Scene din viaţa campestră, cronică în opt capitole a unui kibbutz, Tel Ilan, întemeiat încă dinainte de crearea statului Israel. O comunitate rurală, înconjurată de vii şi livezi lucrate la comun, unde viaţa s-a scurs netulburată câteva decenii, însă care este supusă şi ea, inevitabil, schimbării, reflectată in viaţa cotidiană a personajelor celor opt povestiri ale volumului, ale căror destine se încrucişează. Acest microcosmos aparent bucolic reflectă schimbările prin care trece lumea în procesul modernizării şi omul în curgerea istoriei. Volumul Scene din viaţa campestră va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ioanei Petridean.
Biblioteca era luminată de un neon alb, puternic. Ada a aprins aparatul de aer condiţionat, a cărui trapă s-a deschis cu un scârţâit. Biblioteca era de fapt o sală nu prea mare, ai cărei pereţi erau tapetaţi, de jur-împrejur, cu rafturi metalice, vopsite în alb. Într-un capăt al încăperii se deschideau trei culoare pline de rafturi de cărţi, perfect paralele, inundate şi ele de lumina albă a neonului, deşi parcă ceva mai estompată decât în sala principală. La intrare era aşezat un birou, iar pe birou, un calculator, un telefon, un teanc de pliante şi reviste, două teancuri de cărţi şi un aparat de radio micuţ.
Apa a început să fiarbă. Ada Dvash a turnat în două căni cafeaua neagră şi a pus zahăr în amândouă, fără să întrebe cum îi place lui, apoi i-a dat o cană tânărului, şi una a păstrat-o pentru ea. Îi privea tricoul imprimat şi se întreba la ce s-o fi referind textul scris pe el. Între timp, se făcuse opt fără douăzeci, dar nici un om nu pusese încă piciorul în bibliotecă. Pe marginea biroului erau aşezate, una peste alta, cinci sau şase cărţi noi, care fuseseră achiziţionate în cursul săptămânii precedente. Ada i-a arătat lui Kovi cum se întregistrează în calculator noile achiziţii, cum se aplică pe fiecare carte ştampila bibliotecii, cum se îmbracă în coperţi de plastic rezistent şi cum se lipeşte o etichetă cu număr de inventar pe spatele fiecăreia.
― De acum înainte, eşti ajutor de bibliotecară, a spus ea şi a adăugat: Spune-mi, nu te aşteaptă ai tăi acasă? La cină? Poate că-şi fac griji pentru tine. Strabismul ochiului ei stâng părea asemenea unei scânteieri de afecţiune.
― Nici tu nu ai mâncat.
― Mănânc întotdeauna după ce îmi închei programul. Stau în faţa televizorului şi mănânc ce apuc, direct din frigider.
― Te voi conduce din nou. De aici, până acasă la tine. Să nu mergi singură, pe întuneric.
Ada s-a uitat în ochii lui şi şi-a aşezat palma caldă pe mâna lui lipită de birou:
― Nu-i nevoie, Kovi. De aici ajung acasă în cinci minute.
Simţindu-i atingerea, trupul i-a fost scuturat de un fior dulce, de la ceafă până la şale. Dar vorbele femeii lăsau să se înţeleagă că prietenul acela al ei, şoferul de tir, o aşteaptă acasă. Iar dacă nu este deja acolo, cu siguranţă va veni în cursul serii. De aceea i-a spus că nu are nevoie să fie condusă. Însă nu va renunţa şi va merge în urma ei ca un câine, până la uşă, iar după ce aceasta se va închide în urma ei va rămâne acolo, pe trepte. De data asta îi va întinde şi mâna în semn de noapte bună, iar în timp ce palma ei va fi prizoniera mâinii lui, o va strânge uşor de două ori, făcând-o astfel să înţeleagă. Rea, schiloadă şi dezgustătoare i se părea lumea în care avantajul absolut al unui şofer este simplul fapt de a fi un bărbat matur, în vreme ce el nu este decât un tinerel. A început să-şi imagineze, pe neaşteptate, cum şoferul lat în umeri, pătrăţos, îşi strecoară degetele unsuroase sub cămaşa ei. Imaginea aceasta îl umplea de dorinţă şi ruşine, dar simţea şi furie faţă de ea şi dorinţa de a o răni puţin.
Ada îl privea din profil şi înţelegea ce se petrece. I-a propus să facă împreună o plimbare printre rafturile de cărţi, ar putea să-i arate tot felul de mici comori, ca de exemplu, opera scriitorului Eldad Rubin, cu corecturi scrise de mână direct pe marginile paginilor. Dar nici nu a apucat să termine ce avea de spus, că în bibliotecă au intrat două femei în vârstă, una scundă şi pătrată ca o valiză, iar cealaltă, cu părul tuns scurt şi ochii bulbucaţi în spatele unor lentile groase. Aduseseră cărţile pe care le aveau de returnat şi discutau cu Ada pe marginea romanului israelian despre care vorbea întreaga ţară. Kovi s-a ascuns de ele pe unul dintre culoarele de cărţi, iar acolo, pe un raft de jos, a descoperit Spre far, de Virginia Woolf, a deschis-o la mijloc şi a citit, stând în picioare, o pagină sau două, numai pentru a nu mai fi nevoit să asculte conversaţia. Dar vocile femeilor răzbăteau până la el şi a auzit-o pe una dintre ele spunând: Din câte ştiu eu, revizuieşte foarte mult. Scrie iar şi iar acelaşi roman, cu foarte mici modificări. Prietena ei a zis: Şi Dostoievski şi Kafka făceau acelaşi lucru. Ce-i de mirare? Ada a spus zâmbind: Sunt subiecte şi motive asupra cărora scriitorii revin iar şi iar, fiindcă, din câte se pare, acestea îşi au izvorul undeva în sufletele lor.
În clipa în care Ada a rostit cuvintele îşi au izvorul în sufletele lor, Kovi Ezra a simţit cum inima i se chirceşte în piept. În momentul acela i-a fost limpede că ea ştie că el, de acolo din ascunzătoarea lui, va auzi ceea ce spune, şi că vorbeşte pentru el, nu pentru cele două femei, încercând să-i transmită că sufletele lor împart aceeaşi obârştie. Şi-a închipuit că se apropie de ea, o îmbrăţişează, iar ea îşi lipeşte fruntea de umărul lui, fiindcă era cu un cap mai înalt decât ea, iar în timp ce stăteau aşa, sânii ei îi presau pieptul şi burţile lor erau lipite una de cealaltă, iar în punctul acela imaginea a devenit insuportabilă.
După ce au plecat cele două femei, a mai rămas un minut sau două în ascunzătoarea dintre rafturile de cărţi, unde găsise Spre far, până când trupul i s-a mai răcorit puţin, şi i-a spus Adei, pe un ton mult mai gros decât cel pe care îl avea vocea lui de obicei, că i se va alătura în curând. Între timp, ea a introdus în calculator titlurile cărţilor pe care le returnaseră cele două femei şi titlurile celor pe care le împrumutaseră.
Şi iată-i din nou aşezaţi pe Ada Dvash şi pe Kovi unul lângă altul, de aceeaşi parte a biroului, ca şi cum şi el ar fi lucrat de acum la bibliotecă. În tăcerea care se lăsase între ei se mai auzeau doar huruitul aparatului de aer condiţionat şi zumzetul neonului. Apoi au vorbit despre Virginia Woolf, care s-a sinucis înecându-se, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial. Ada a zis că sinuciderea în timpul războiului îi face impresia unui act ciudat, straniu, fiindcă e greu să-ţi imaginezi că nu simţea nici un strop de compasiune, nici un pic de curiozitate în legătură cu ceea ce avea să se întâmple, cu cine avea să câştige cumplitul război în care fiecare individ din lumea asta era implicat într-un fel sau altul. Cum de nu a dorit nici măcar să aştepte verdictul, să vadă dacă Anglia ei va fi salvată sau va cădea în mâinile naziştilor?
Kovi a spus:
― Era sătulă de tot şi de toate.
Ada a zis:
― Tocmai asta nu înţeleg eu. Întotdeauna îţi rămâne măcar un lucru drag pe lumea asta, de care nu vrei să te desparţi. Chiar şi o pisică ori un câine. Sau fotoliul pe care îţi întinzi picioarele seară de seară. Felul în care arată grădina atunci când plouă. Sau lumina asfinţitului privit printr-o fereastră.
― Eşti un om fericit. Din câte se pare, disperarea îţi e străină
― Nu-mi e străină. Dar nici nu mă atrage.
În bibliotecă a intrat o fată cu ochelari, de douăzeci de ani, cu şoldurile rotunde, o cămaşă înflorată, jeanşi strâmţi şi ochii mijiţi din pricina luminii neonului, le-a zâmbit Adei şi lui Kovi, l-a întrebat pe Kovi dacă el va fi de acum ajutorul de bibliotecar şi i-a rugat s-o ajute să găsească materiale despre revoltele arabilor din Palestina aflată sub mandat britanic, dintre 1936 şi 1939, cunoscute şi sub numele de Revoluţia Arabă. Ada a condus-o până la rafturile cu documente istorice şi la cele destinate cărţilor despre Orientul Mijlociu, şi au început să scoată amândouă carte după carte, răsfoind-o pe fiecare.
Kovi s-a dus la chiuveta de lângă uşa toaletei şi a spălat cele două ceşti de cafea. Ceasul de deasupra biroului arăta ora nouă fără douăzeci. Va trece şi seara asta, iar tu nu vei îndrăzni să-i mărturiseşti. De data asta, n-ai voie să renunţi. Când veţi rămâne din nou doar voi doi în bibliotecă, îi vei lua mâna, te vei uita în ochii ei şi îi vei spune, în cele din urmă. Dar ce îi vei spune, mai exact? Şi dacă va izbucni în râs? Şi dacă, din contră, dacă va intra în panică şi îşi va smulge mâinile din strânsoarea ta? Dar este în egală măsură posibil ca întreaga ei compasiune să se reverse asupra ta, să-ţi aşeze capul pe pieptul ei şi să-ţi mângâie părul. Aşa cum ar face cu un copil. Compasiunea l-a speriat mai tare decât orice refuz din partea ei. Îi era cât se poate de clar că, dacă îl va privi cu milă, nu se va putea abţine şi va izbucni în plâns. Nu-şi va putea împiedica lacrimile să curgă. Iar în felul acesta, totul se va duce de râpă, se va ridica şi se va face nevăzut în întuneric.
Între timp, ştergea continuu cele două ceşti cu un prosop de vase agăţat lângă chiuvetă şi a continuat să le şteargă şi după ce s-au uscat complet. În timp ce făcea asta, privea un fluture de noapte ce se lovea întruna de sticla neonului.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu care va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Ioanei Petridean.