Din istoria universală a spionajului/ de dr. Alexandru Popescu
Autor:
Dr. Alexandru Popescu
18.04.2011
Începuturile spionajului se confundă cu cele ale
istoriei universale, pe care a însoţit-o permanent, s-a împletit
intim cu ea, atât în ceea ce priveşte evenimentele majore, cât şi
"viaţa de fiecare zi", astfel încât multe dintre întrebările şi
răspunsurile trecutului se împletesc intim cu cele ale prezentului
şi, probabil, ale viitorului. Tocmai de aceea, istoria universală a
spionajului stârneşte nu numai curiozitatea omului contemporan, ci
şi nevoia acestuia de a-şi explica unele dintre nedumeririle şi
enigmele, mistificările şi miturile cu care se confruntă,
răspunzând necesităţii de a prevedea atâtea pericole şi erori care
ne mai ameninţă.
I. ANTICHITATE
De la hieroglife la cifruri
Cele mai multe dintre practicile spionajului îşi găsesc
originea în perioada Antichităţii, desigur în forme corespunzătoare
scopurilor şi posibilităţilor tehnice de
atunci.
Primii agenţi
Cele dintâi izvoare referitoare la spionaj provin din Egiptul
antic. Consemnările hieroglifice se referă, între altele, la
culegerea de informaţii cu ocazia operaţiunilor comerciale, la
folosirea agenţilor pentru localizarea populaţiilor inamice care
urmau să fie cucerite şi transformate în sclavi. Din secolul I
î.Hr.
, spionajul egiptean se concentrează asupra rivalilor
europeni, Grecia şi Roma.
În Egipt sunt folosite pentru prima oară sisteme de codificare
a mesajelor, "cerneluri simpatice", îmbrăcăminte cu compartimente
ascunse. Spionii egipteni au cunoscut folosirea otrăvurilor extrase
din plante şi a altor substanţe în vederea asasinatelor sau actelor
de sabotaj.
Primul tratat despre spionaj
...aparţine lui Sun Tzu, care a trăit în urmă cu 15
secole, autor al unei lucrări despre "arta războiului", "Cele
treisprezece porunci". Cartea dovedeşte nivelul înalt pe care
îl dobândise strategia şi tactica activităţilor informative în
China. Consideraţiile lui Sun Tzu asupra "artei războiului" şi a
spionajului pornesc de la idei cât se poate de pragmatice: "Ceea ce
numim prevedere nu poate fi obţinut de la zei sau de la spirite,
nici prin analogie cu evenimente petrecute şi nici prin calcule, ci
cu ajutorul oamenilor care cunosc situaţia inamicului". Una dintre
problemele cele mai importante care îl preocupă pe Sun Tzu este
aceea a calităţilor pe care trebuie să le întrunească un agent. În
opinia sa, spionii sunt "oameni inteligenţi, dotaţi, prudenţi şi
capabili".
Spionajul în Biblie
"Cartea Cărţilor"relatează o serie de cazuri legate de ceea ce
s-a numit mai târziu spionaj. Între altele, este de amintit cartea
Genezei în care se arată că Moise a trimis nu mai puţin de
12 "agenţi", printre care
CalebşiIosua, în "Ţara
Canaan", regiune care cuprindea actualele teritorii ale Israelului
şi Libanului, unde trăiau diferite seminţii ce puteau periclita
existenţa poporului evreu: "Domnul i-a vorbit lui Moise şi a zis
trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului... Vedeţi ţara,
cum este poporul care o locuieşte…" Eforturile depuse de
poporul evreu de a intra în posesia "ţării promise", deci a
întregului teritoriu pe care cărţile sfinte i-l atribuiau, a dus la
necesitatea trimiterii aici a unor spioni ce urmau să aducă
informaţii despre potenţialul militar al populaţiilor care ocupau
teritoriul. Era vorba, în primul rând, de oraşul Jericho, aflat pe
malul râului Iordan.
Potrivit Cărţii lui Joshua, cel mai important sprijin
pe care spionii evrei l-au avut în Jericho a fost oferit de o
prostituată,Rahab,care se pare că fusese obligată să îmbrăţişeze
această meserie deoarece fusese acuzată de vrăjitorie. Rahab s-a
angajat să ascundă iscoadele evreilor de autorităţile locale.
Această promisiune a fost respectată, soldaţii israelieni urmând să
recunoască locuinţa lui Rahab după un cordon roşu aflat la
fereastra casei. Se pare că de aici provine culoarea roşie prin
care erau marcate casele unde era practicată meseria care îşi
dispută cu spionajul privilegiul de a fi cea mai veche,
prostituţia.
Potrivit Bibliei au existat însă şi spioane care s-au
pus în slujba unor puteri străine, deci trădătoare, cum a fost
Dalila (Dalilah),aflată în slujba regelui filistinilor. Dalila a
fost însărcinată de acesta să afle secretele puterii lui Samson,
unul dintre "judecătorii copiilor lui Israel". Pentru a-şi uşura
sarcina, Dalila a devenit iubita lui Samson şi, după mai multe
tentative, a aflat secretul puterii acestuia, care se afla în părul
său. În timp ce Samson dormea, Dalila i-a tăiat pletele, astfel
încât filistinii au putut să îl captureze. Ca simbol al trădării
pentru bani, Dalila a pătruns în artă şi literatură, numeroase
fiind picturile, compoziţiile muzicale, operele literare, dar şi
filmele în care este imortalizată figura uneia dintre cele dintâi
spioane din istorie.
Desinformare şi diversiune în
Iliada
În opera lui Homer, cele mai interesante relatări cu
privire la episoade de spionaj pot fi găsite în Iliada, mai
ales în Cântecul X. Sunt descrise astfel trimiterea de spioni în
tabăra duşmană, dar şi unele acţiuni de diversiune, deyinformare.
Pentru a contracara acţiunea lui Palamedes, care dorea întreruperea
războiului, Ulise răspândeşte zvonul ca acesta fusese cumpărat de Priam, regele Troiei, ticluind o
scrisoare din partea celui pe care dorea să îl
compromită.
Un veritabil episod
de diversiune este desigur acela legat de "Calul troian", acţiune
pregătită prin trimiterea în Troia a unui agent, Simon, care le
povesteşte apărătorilor cetăţii că intrarea "Calului trioan",
adevărată "maşină infernală", în interiorul zidurilor are drept
scop potolirea mâniei zeiţei Pallas Atena.
Primele
cifruri
Tot din izvoare antice, reiese
că paternitatea sistemului de transmitere în secret a informaţiilor
ar aparţine conducătorului spartanilor, Lysandru, care utilizează o
formă timpurie de scriere secretă pe tăbliţe de lemn acoperite cu
ceară pentru a-şi avertiza concetăţenii de o invazie
persană.
Experţi în "operaţii murdare"
Nicio altă civilizaţie antică nu
şi-a adus o contribuţie mai importantă în dezvoltarea spionajului
ca Roma, datorită faptului că a creat cel mai mare imperiu al
Antichităţii, care nu putea fi menţinut şi extins fără utilizarea
unor asemenea metode. Din secolul I d.Hr., este menţionată
existenţa unei poliţii secrete, aşa-numiţii "frumentarii", care
aveau şi atribuţii de cenzură. Sunt folosiţi şi aşa-numiţii
"agentes in rebus", cu atribuţii contrainformative. Este
interesantă în acest sens opinia exprimată de unul dintre
cercetătorii Antichităţii, după care romanii "erau experţi în
manipulări politice, spionaj şi operaţii murdare...Operaţiile sub
acoperire au constituit o parte indispensabilă a politicii
romane".
Spionii lui
Hanibal
Titus Livius
povesteşte despre transmiterea unor mesaje secrete între Filip al
Macedoniei şi Hanibal, care au fost interceptate de romani. Se
aminteşte de faptul că Hanibalobişnuia să-i deruteze pe romani prin
scrisori ticluite. Informaţiile culese de la dezertori erau
verificate de Hanibal cu ajutorul spionilor săi. Uneori, travestit,
Hanibal culegea şi verifica informaţii în teritoriul adversarului.
Tot cu ajutorul spionajului a fost descoperit locul în care se
ascundea Hanibal la Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă
(186 î.Hr.).
"Cursele" lui
Decebal
Acţiuni de culegere a
informatiilor prin intermediul agenţilor s-au desfăşurat încă în
timpul domniei regelui Decebal. După unele relatări, se pare că
acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a
reuşit să acţioneze astfel încât să fie ales în Senatul roman. Nu
este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) să se fi încheiat
nedecis tocmai datorită activităţilor lui Atticus. Dio Cassius
narează o serie de episoade de spionaj din timpul războaielor cu
dacii. După primul dintre ele, Domitianprimeşte o scrisoare din
partea lui Decebal, prin care acesta se recunoaşte învins. Domitian
arată această scrisoare Senatului, pentru a-l încredinţa de
victoria sa. De fapt, scrisoarea fusese falsificată de chiar
Domitian pentru a-şi sublinia meritele. Este de asemenea posibil ca
scrisoarea să fi fost trimisă de Decebal în scop de dezinformare.
Despre Decebal, Dio Cassius arată că era "meşter în a întinde
curse".
De la "De bello gallico" la
"războiul secret"
Caius Iulius Caesar (100-44
î.Hr.) a rămas în istorie nu numai ca om politic şi conducător
militar, ci şi ca unul dintre promotorii spionajului. Înainte de a
porni o campanie militară, Caesar se informa amănunţit asupra ţării
unde urma să desfăşoare operaţiile. Îl interesau obiceiurile,
instituţiile politice, istoria, ca şi economia ţării. Însuşi Caesar
menţionează în cele şapte cărţi ale lucrării De bello
gallico, în mai multe rânduri, utilitatea folosirii agenţilor
secreţi, mai ales a negustorilor în acest scop. Necesitatea
activităţilor informative în cadrul campaniilor militare se
reflectă, în timpul lui Caesar, şi în organizarea legiunilor sale.
În fiecare dintre acestea, existau 10 spioni sau iscoade, care
veneau pe urma şarjelor cavaleriei în vederea adunării de
informaţii despre teritoriul şi populaţia cu care grosul armatei
romane urma să se lupte. Diferite metode informative au fost
folosite de Caesar şi în cadrul confruntărilor cu duşmanii interni,
de fapt foşti aliaţi, deci în timpul războaielor civile. Este
vorba, de exemplu, de luptele duse împotriva lui Pompeius. În
tabăra adversarilor au fost trimişi agenţi care trebuiau să se
informeze, de exemplu, asupra mijloacelor financiare de care
aceştia dispuneau. Se pare că Caesar dispunea de cel mai mare număr
de agenţi şi informatori cunoscut până în acel moment. Şi totuşi,
Iulius Cezar nu a ştiut să folosească întotdeauna informaţiile
primite, ceea ce, în cele din urmă, i-a fost fatal. În ziua de
asasinării sale, Iulius Caesar a primit o informaţie de la un
spion care îl anunţa asupra complotului împotriva sa, dar nu a luat
în considerare această avertizare, astfel încât a fost
ucis.
Conducătorul roman a fost şi în
posesia unui sistem de cifrare, cunoscut sub numele de "alfabetul
lui Caesar", bazat pe substituirea literelor. Plutarch (Vieţi
paralele) arată că Iulius Ceasar a fost unul dintre cei dintâi
care au folosit cifrul.
"Reţelele"
împărăteasei
Devenită din dansatoare şi
curtezană împărăteasă a Bizanţului prin căsătoria cu împăratul
Iustinian (482-565), Theodora are o mare influenţă politică asupra
soţului său. Organizează, în particular, o reţea de informatori, în
interiorul şi exteriorul imperiului. Când, în 532, are loc o
răscoală la Constantinople ("Nika"), prin spionii săi, Theodora
obţine informaţii care îi permit să negocieze şi să îndepărteze
pericolul, salvându-i astfel lui Iustinian tronul.
Se povesteşte că Theodora
participa personal la instruirea agenţilor, obligându-i să se
agajeze la credinţă necondiţionată: " Dacă nu-mi veţi îndeplini
ordinele, veţi fi jupuiţi de vii".
Serviciul de informaţii creat de
Theodora şi-a continuat activitatea în Bizanţ în secolele
următoare, exercitând o anumită influenţă asupra organizării unor
asemenea organisme în epocile ce au urmat.