Despre şantajul intelectual. Pornind de la Céline/ de Bogdan Creţu

Am aflat, citind un articol semnat de Matei Vişniec, despre recentul scandal redeschis în Franţa în jurul scriitorului Louis-Ferdinand Céline; intenţia iniţială a Ministerului Culturii din Franţa de a organiza o celebrare oficială a 50 de ani de la dispariţia prozatorului a fost retrasă, la presiunea unor foruri ale comunităţii evreieşti. Céline a fost, ştie toată lumea, un antisemit convins (în scrieri precum "Bagatelle pour un massacre" ori "Ecole des cadavres") şi un susţinător al regimului nazist în Franţa. Cu toate acestea, într-o literatură din ce în ce mai vlăguită, cum este cea franceză de zeci de ani, e limpede că autorul "Morţii pe credit" este cel mai mare prozator de după Proust. Dacă nu cumva singurul cu adevărat mare... Sigur, în Occidentul în care corectitudinea politică a devenit obligatorie, având forţa unei adevărate ideologii, reacţia oficialilor este un semn de precauţie: în acest mod, s-a îngropat o polemică sensibilă, care ar fi meritat însă dusă până la capăt în mod deschis, pentru că problema de fond depăşeşte cu mult cazul particular al acestui mare scriitor.

Dar a muta acelaşi act justiţiar în spaţiul mult mai nuanţat al literaturii implică nişte riscuri majore. Marii vinovaţi sunt de căutat printre foştii politruci, printre cei care au fost tartorii ororilor legionare sau comuniste, nu printre cei care, cu unele compromisuri, au suportat efectele şi, să admitem, le-au cântat în strună. Şi apoi, discutând despre literatură, nu ai cum să condamni opera din cauza autorului ei. Care este vina romanului Princepele, de pildă, că Eugen Barbu a fost un ticălos? Şi ce facem, îi lustrăm pe scriitorii care au păcătuit într-o perioadă a terorii generalizate? Ne lepădăm de Sadoveanu, de Călinescu, de Arghezi, de Nichita Stănescu şi de alţi mari scriitori doar pentru că oamenii au avut nişte laşităţi? Procedăm ca în anii '50 şi îl reducem pe Rebreanu la un om al regimului fascist, ignorând dimensiunea sa de mare scriitor? Sigur, soluţia este să spunem lucrurilor pe nume, să publicăm textele, să le scoatem la vedere, dar să apreciem opera literară la adevărata ei valoare, fără a o coborî doar pentru că scriitorul nu a avut resurse să fie un erou. Şi, oricum, nu trebuie uitat că aceste compromisuri nu sunt niciodată lipsite de nuanţe. Nici măcar cel al lui Céline. Cine îi cunoaşte bine biografia ştie că totuşi el nu a fost neom.

Un alt lucru mi se pare mai grav: părerea unora, vehiculată şi în Franţa cu prilejul recentei polemici, că nu îl poţi citi pe cutare scriitor dacă nu aderi şi la păcatul lui. Altfel spus, nu mă pot bucura de literatura lui Proust fără să fiu homosexual, nu îl pot aprecia la superlativ pe Céline fără să fiu antisemit, nu pot să-l gust pe Sartre fără să fiu comunist. Mi se pare un punct de vedere de-a dreptul imbecil. Marea artă scapă mereu încorsetărilor ideologice sau morale. Că asta convine sau nu multora, Céline rămâne, cu toate opţiune sale politice sau mai curând în pofida lor, un mare scriitor. Punct!

Problema este alta: de ce ni se pare mult mai uşor de acceptat cinismul lui Sartre (un scriitor mult mai mic decât Céline), care, comentând ştirea ce abia pătrundea într-un Occident de stânga, cum că regimul bolşevic sovietic a ucis milioane de oameni, afirma senin că, la urma urmelor, fiecare revoluţie, pentru a învinge, este nevoită să se debaraseze de duşmanii săi? De ce se găsesc voci mult mai categorice care condamnă adeziunea intelectualităţii interbelice la extremismul de dreapta, dar acceptă că adeziunea la regimul comunist criminal este scuzabilă? De ce nu putem discuta public despre mişcarea legionară, dar nu ne scandalizează nostagiile stârnite de regimul comunist unora cu valori joase? De ce Hitler ar fi un monstru mai hidos decât Stalin? De ce Stalin ar fi un monstru mai hidos decât Hitler? De ce ororile sunt puse în balanţă, de parcă genocidul ar avea termeni de comparaţie? De ce Holocaustul, fără îndoială una dintre dovezile cele mai cutremurătoare că civilizaţia europeană nu ne scuteşte de oroare, atârnă mai greu decât exterminarea a milioane de oameni de către regimul comunist? Sau decât masacrarea armenilor? Care este unitatea de măsură care ne-ar ajuta să ierarhizăm tragediile istorice?

Sunt, iată, foarte multe puncte sensibile, la care se ajunge, pornind de la cazul unui scriitor nu lipsit de păcate. O dezbatere publică serioasă, purtată de către specialişti, ar avea şansa să readucă discuţia în zona unei normalităţi care a lipsit mai mereu. Dar există întodeauna teama aceasta "diplomatică" de a nu deranja. De a fi corecţi politic... De ce să nu o spunem, există şi o presiune a unor cercuri etnice, politice, culturale care fac ca această discuţie să nu poată fi purtată într-o tonalitate normală. Schimburile de replici stârnite de ieşirea lui Ion Cristoiu într-o emisiune a Eugeniei Vodă este o dovadă recentă că o dezbatere serioasă, obiectivă despre nişte momente sensibile ale istoriei noastre nu este încă posibilă la noi. Dar oare cât timp va mai trebui să treacă până să ne acceptăm trecutul, aşa cum a fost el? În loc să intre în scenă istoricii, polemica se poartă în termeni de filosemitism şi antisemitism. De parcă între aceşti poli nu ar exista şi o cale de mijloc. De parcă tragediile cauzate de nazism pot fi mai grave decât cele cauzate de comunism sau invers. Eu unul cred că orice regim totalitar merită să fie incriminat cu aceeaşi măsură. Moartea unora nu este, nu are cum să fie mai acceptabilă decât a altora. Pentru că, dacă vrem să rămânem oameni, nimic nu poate justifica genocidul. Crima este întotdeauna la fel de odioasă, indiferent de ideologia care o organizează.

Prin urmare, puţin calm nu ar strica unor dezbateri de acest fel. Doar că aceşti sâmburi ai discordiei nu prea apucă să se transforme în dezbateri riguroase. De ce? De teama de a nu deranja, de a nu purta etichete obtuze, ideologizante, care se aplică foarte uşor: una-două cutare intelectual este clasat drept antisemit ori, după caz, drept comunist. Eu unul cred că, în România anului 2011, nici un om normal nu mai are motive să fie antisemit sau comunist. Aceşti termeni au devenit pe nesimţite nişte instrumente de şantaj intelectual, care pe foarte mulţi îi sperie.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.