Înainte de tăcere/ de Constantin Stan

Muzeul Literaturii Române a iniţiat în toamna trecută o serie de conferinţe, simpozioane, evocări, comemorări - nici nu ştiu prea bine cum să le numesc. Nu le pot numi exact - şi de aceea nici nu am putut să scriu imediat, la cald cum se zice, reportericeşte - pentru că încărcătura lor emoţională este mare pentru cei care participă indiferent că sunt în sală ori în faţă sălii.

A fost Gheorghe Crăciun, este Mircea Nedelciu, vor fi Ion Stratan şi Ioan Flora. Viaţa, literatura şi moartea îi leagă dureros pe toţi. Au fost filologi, au trăit vieţile tumultuoase ale studenţiei bcuureştene şi ale cenaclurilor - dacă nu am avut reviste samizdat, noi, românii, am avut cenaclurile ca reviste vorbite, agore nu numai literare ci şi sociale ori politice, un fenomen de care se vorbeşte prea puţin dincolo de lumea literară -, au publicat cărţi în contra canonului comun al epocii, au îndrăznit, nu au făcut compromisuri majore cu scrisul lor, au ars rapid, niciunul dintre ei nedepăşind 60 de ani de viaţă. I-ar fi împlinit George, Mircea şi Ioan 2010, Nino - abia de-ar fi făcut 55. Nu numai atât, dar au plecat cu ani buni înainte să-i împlinească!

Cu George, Mircea şi Ioan m-am întâlnit în 1970 la cenaclul Junimea. Erau mai mari decât mine şi, dacă nu ar fi fost duminicile junimiste, la Universitas sau în podul facultăţii la Club Litere, nu ştiu dacă i-aş mai fi cunoscut. Eu eram bucureştean, ei - căminişti. După cursuri, eu luam 109 şi mă afundam în cartierul meu - pe care mi-era greu să-l părăsesc cu toate ale lui: străzile, amicii, amintirile, siguranţa -, în timp ce ei se îndreptau spre cămine cu opriri mai lungi sau mai scurte la Colombo, la cârciuma Operei, la Tosca sau la Codrii Cosminului, după buget (întotdeauna sărac) şi după vremea de afară. Ei continuau să pună literatura la cale, se tăiau în săbiile minţilor lor ascuţite, fiecare venind cu lada de zestre a pasiunilor şi temperamentului, armonizându-se până la a deveni comune; mari şi buni cunoscători de muzică şi filme, investigând realitatea prin lentila aparatului de fotografiat -tehnici de fotografiere, efecte, vizualizarea, redarea a ceea aparatul de înregistrează/captează fără discriminare, secvenţialitatea lumii şi posibilitatea de a-i conferi semnificaţie prin montaj sunt lesne de decelat în prozele lui George şi Mircea, iar, într-un reflex târziu, le aflăm în ultimul volum de poeme ale lui Ionică.

Sigur, eu l-aş fi adăugat în suita asta de evocări şi pe un alt dispărut, tot din «gaşcă», tot din lumea noastră: Ioan Lăcustă, Meşterul, care şi el se grăbi să plece la puţin timp după ce împlinise 60 de ani şi imediat după ce ieşise la pensie. Dacă tot au fost solidari în căminele studenţeşti, în gândul că vor primeni literatura română, în cărţile şi în biografiile lor, mi se părea firesc să fie solidari şi în Rotonda Muzeului Literaturii Române!

Temperamentele lor diferite nu se ciocneau ci se armonizau pentru că, toţi, aveau un cult al prieteniei. Spiritul de arhivar al lui George (nu lăsa nimic să se piardă: scrisori de la ei, poeme în ciorne pe foi de hârtie ce ar fi luat drumul coşului de gunoi, fotografii) aducea ordine în boema tumultoasă a Meşterului, dedat pe atunci plăcerilor cafelelor de la Colombo, conversaţiilor cu iz rusesc cu necunoscuţii din cârciumi, jovialitatea lui Mircea dezarmorsa izbucnirile, imprevizibile, de vulcan ale lui Ionică, altfel şi el, până în momentele alea, un bonom gata oricând să împace orice conflict, punând alături de figura lui rotundă şi lucind de o lumină blândă accentul de bănăţean molcom : «las', pretene, las' aşa».

Desigur, viaţa nu e o o ilustrată colorată în roz, iar o prietenie nu înseamnă numai clipele idilice ale comuniunii de idei şi speranţe. Vor fi fost divergenţe, rupturi de mai scurtă sau de mai îndelungată durată, se vor fi ivit multe scântei în dispute nu numaidecât literare. Nu s-au transformat nici în ranchiuni, nici în invidii şi nici în despărţiri ireversibile. Ceea ce îi unea, ceea ce i-a unit trei-patru decenii a fost mult mai puternic decât ceea ce i-ar fi putut dezbina. Cu toţii şi-au păstrat până în ultima clipă candoarea, fervoarea şi bucuria specifice tinereţii. De aceea, nici nu îşi arătau vârsta, astfel încât dincolo de vârsta înscrisă în buletin la care au dispărut (ea însăşi nedrept de timpurie), când mi-i amintesc, mi-i amintesc ca pe oameni tineri, extrem de tineri, nedrept de repede plecaţi.