Opinie de Adrian Vasilescu: Un pod nu prea îndepărtat

Regula nu are excepţii: cine a intrat în Uniunea Europeană va adera şi la euro. Există doar două derogări. Primele şi ultimele. Cele acordate Danemarcei şi Marii Britanii. Lor li s-a îngăduit amânarea, nu exceptarea. Suedia însă, care nu se bucură de niciun fel de derogare, a decis singură, prin referendum, să fie o excepţie: îndeplineşte con­diţiile, are poarta deschisă în zona euro, dar amână (încă!) aderarea.

În cursă sunt acum şapte ţări: Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria. Acele ţări din fostul contingent comunist -membre ale Uniunii Europene -, care sunt aşteptate în zona euro… când vor merita. România a anunţat vineri anul susţinerii examenului: 2015. Va urma, desigur, spre acest pod ce nu mai este prea îndepărtat, calea pe care au păşit acele ţări din lotul 1 mai 2004 ce au susţinut deja examenul pentru euro. Experienţa celor trei ţări, Slovenia, Slovacia şi Estonia, ne poate fi de folos. În sensul cel mai sănătos cu putinţă: pregătirea pas cu pas pentru a îndeplini toate criteriile, atât pe cele de convergenţă nominală, cât şi pe cele de convergenţă reală.

O scurtă privire înapoi, în istoria recentă, ne va fi de ajutor. La începutul anului 2000, după perfectarea documentelor privind angajarea noastră în cursa aderării, România a bătut palma cu Comisia Europeană pentru o cursă de şapte ani. Trasând şi linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Trei guverne de culori politice diferite, unul după altul, s-au angajat să ducă la bun sfârşit acest program. Şi chiar l-au dus la bun sfârşit. După 1 ianuarie 2007, de îndată ce aderarea la Uniunea Europeană a devenit fapt împlinit, am început din nou să măsurăm timpul. Am intrat atunci într-o altă cursă, tot pe termen mediu, cea a integrării europene.

Dar ce înseamnă, în cazul României, integrare europeană? Pe scurt, să adăugăm structurilor noastre europene, definite prin trei puncte cardinale, geografic, cultural şi juridic - căci am aderat deja -, pe cel de-al patrulea: economic. Nu mai putem evita nicicum cea de-a patra restructurare, în plan economic, dacă vrem ca societatea românească să devină sută la sută europeană prin conţinutul vieţii sale de zi cu zi.

România are nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Numai că nu poate fi întinsă atât de mult cât ne-am dori plapuma economiei încât să acopere toate aceste nevoi, plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor. Fiindcă n-am face altceva decât să cumpărăm ori să vindem iluzii. Dar nici nu mai avem vreme să amânăm valorificarea tuturor acelor resurse ce pot fi efectiv adunate din piaţa internă. O decizie înţeleaptă nu mai poate întârzia. Atât viaţa în Uniunea Europeană, cât şi nevoia ieşirii din criză presupun, pentru economia noastră, noi exigenţe calitative, noi constrângeri. Conjugate desigur cu obligaţia de a ne dezbăra de multe dintre relele noastre deprinderi.

După ce, timp de mulţi ani, am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit că preţul consumului fără reforme e tot mai greu de plătit. Căci îl plătim cu servicii mult rămase în urmă, cu o industrie şi agricultură ce nu pot să asigure oferta cerută, cu o productivitate a muncii care ţine în loc creşterea salariilor şi suflă în focul inflaţiei. Economia nu produce încă bani care să fie investiţi în acţiuni de anvergură.

Angajarea într-o cursă dură, de trecere la euro, e de natură să grăbească schimbarea aşteptată. Iată însă că voci nu numai numeroase, dar şi influente din clasa noastră politică, ori din rândul analiştilor financiari, se arată alarmate. Motivul? Momentul propus ar fi mult prea apropiat! Şi nu s-au dat înapoi să afirme că nu e cazul să ne grăbim şi să trecem repede la euro. Nu ne-a ajuns încă imensa cantitate de amânări de care am avut parte din decembrie '89 şi până astăzi? Aş fi curios să aflu ce alternativă au criticii deciziei de trecere la euro în 2015.