Opinie Adrian Vasilescu: Când iluziile alungă adevărul din pieţele financiare

Erau puţini cei ce vedeau ce ne aşteaptă. Mai degrabă, nimeni nu vedea, deşi sunt câţiva semeni ai noştri, aureolaţi cu titluri academice, care pretind că ei au văzut, au spus, dar că nimeni nu i-a crezut. Fie şi aşa. Dar ce importanţă mai au astăzi astfel de detalii. Răul s-a produs: criza globală. A venit, a explodat şi ne-a arătat care e adevărul. Dramatic. Dureros. Şi neiertător.

Filmul "Inside Job. Adevărul despre criză" - acest excepţional documentar de Oscar pe care am început să-l prezint miercurea trecută - rescrie istoria. Îmbinând documentarul şi cinematograful, combinaţia fiind magistrală, ne arată cum au lucrat iluziile. Perfid. Ademenitor. Şi, în cele din urmă, distrugător.

Fascinaţia a lucrat mai întâi în America. Aici era centrul unei lumi de unde "societatea de consum" se extindea pe toate continentele. Fapt ce a făcut posibil, în bună măsură, ca explozia fără precedent a industriei investiţiilor şi a industriei împrumuturilor, pe o planetă dominată în cea mai mare parte de economia de piaţă, să capete dimensiuni fabuloase.

Apoi, s-au înteţit speculaţiile. Desigur, ele pot fi benefice. Şi mult timp au fost benefice. Pe toate pieţele: de bani, de mărfuri, de valori mobiliare, de active. Ele au alimentat pieţele cu vitamine, fortificându-le şi ajutându-le să lupte mai bine împotriva somnolenţei mărfurilor, a banilor şi a titlurilor financiare. Numai că una este să speculezi şi alta să faultezi în timp ce speculezi. Şi iată că, treptat, în ultimul deceniu al secolului XX, dar mai cu seamă în primii ani ai secolului XXI, s-a practicat faultul grosolan. În jocul de-a cum să fie înspăimântate populaţia şi economia cu noi şi noi scumpiri, făcute îndeosebi de speculanţii de pe pieţele imobiliare şi de cei de pe pieţele financiare, s-a practicat faultul fără jenă. Molima ajunsese până la noi. An de an, atât unii dezvoltatori, cât şi unii agenţi imobiliari se repezeau la televizor să ne anunţe că vor urma noi scumpiri. Şi chiar aşa se întâmpla. Speculanţii umflau preţurile şi piaţa îi urma. Bani erau. Mai puţini din economisirea internă şi mai mulţi din economisirea externă. Băncile româneşti cu capital străin primeau valută de la băncile-mamă, pe care o împrumutau companiilor şi populaţiei; iar companiile şi populaţia cumpărau terenuri şi case. Preţurile urcau. Balonul se umfla şi ameninţa să se spargă. Şi chiar s-a spart.

E cert: pieţele au greşit. Criza a împuţinat şi a scumpit banii într-un moment în care, în toată lumea, nevoia de bani pentru dezvoltare durabilă crescuse imens. Am în vedere nevoia de noi companii, de drumuri, de apă, de canalizări, de autostrăzi, de infrastructură energetică, de dezvoltări industriale şi multe altele. Dar nicăieri şi niciodată banii nu au venit şi nu vor veni după nevoi. Numai că, la un moment dat, iluziile au luat-o prea mult înaintea realităţilor. Băncile, instituţiile financiare, companiile de servicii au început să-şi imagineze că din speculaţii pot fi scoşi mai mulţi bani decât din muncă şi din economisire. Şi au apăsat puternic pe această pedală.

Mulţi economişti au pronunţat cuvântul "bubble". Au spus, atunci, că "s-a spart balonul de săpun". Unde? Pe piaţa imobiliară americană. Acolo a fost veriga cea mai slabă. Dar în momentele ce au urmat s-a întâmplat ceva şi mai grav: balonul plin de fapt nu cu săpun, ci cu un lichid fierbinte şi toxic, s-a revărsat peste întreaga economie americană. America intra într-o criză prelungită. Iar lumea a urmat-o. Şi deşi, în aceşti ani de criză, aveau să intervină şi momente mai puţin dramatice, impasul a fost prăpăstios. Un ciclu lung de recesiune. Dar multe voci au folosit cuvântul depresie. Vorbind nu despre o simplă depresiune economică, fenomen explicat în cărţile de economie, ci despre o depresie care a paralizat întreaga societate americană. Tabloul din viaţă, concentrat în film, e cutremurător.